relatări…

…de la faţa locului…

Iar la nivel de stradă laterală, se practică sportul naţional… ei curăţa strada…aruncă zăpada pe trotuar…noi curăţăm trotuarul…aruncăm zăpada pe stradă…

Bună dimineaţa!

pierdut spiritul…

… de Crăciun!…Nu, nu vreau să-l declar nul!

De câteva zile mă tot frământ unde a rămas pierdut, pentru că hai că ăsta-i adevărul, nu-l mai găsesc. Nu numai eu, am văzut că multă lume îl caută. Desigur, asta nu mă face mai puţin vinovată că l-am rătăcit. Unde e, deci?

M-am tot gândit, în primul rând, dacă eu l-am pierdut pe el, sau eu m-am rătăcit de el. Fiindcă, poate să fie şi asta varianta cea adevărată, nu numai că nu-l caut acolo unde trebuie dar nici măcar nu mă mai aflu acolo unde trebuie. În drumul meu, ca şi în drumul multora, au venit ninsori, mai devreme, au venit încă de anul trecut şi n-au mai trecut, suntem într-o continuă ninsoare, vântul bate din ce în ce mai tare iar Calea zilei de mâine, e din ce mai puţin vizibilă. Cum să-l mai găsesc în haosul  ilarităţii forţate?

Am ridicat un colţ de speranţă, acolo unde i-ar fi trebuit să-i fi fost locul, şi-am găsit pustietate. În locul ei, patrona deznădejdea. Am ridicat un colţ de viaţă şi-am găsit harababura valorilor. Am ridicat un colţ de noimă şi-am găsit  învălmăşeala instrumetelor cârmuitorilor.  M-am apucat cu mâinile de cap, e atâta dezordine încât chiar dacă El m-a pierdut pe mine şi mă caută ca pe oaia rătăcită, ca să mă găsească şi să-L găsesc, ar trebui să nimicim mormanele de dezamăgiri ale aşteptărilor mele şi ale Lui. Ale mele, cetăţeanul cu impozitele la zi şi datoria împlinită,  ale Lui, Cel care crede în noi.

L-am căutat apoi în suflet. L-am găsit, însă stă chircit şi ascuns cu mâinile deasupra capului ferindu-se de bolovanii greutăţilor ce-au fost dar mai ales ce vor să vie…Mă aşez lângă El şi îmi pun şi eu mâinile deasupra capului. Simt cum mâinile Lui aşează peste ale mele. În colţul Speranţei relicăreşte încetişor dar viu, Spiritul Crăciunului…

Bună dimineaţa!

recompensă…

…sau, cum mi-a fost ziua de ieri…

Am plecat ieri de dimineaţă de acasă oarecum cu capul mare. Nici nu cred că are vreo importanţă care din cauze mi-a bulversat minţile- serotonina creată de entuziasmul unei serii reuşite ori serotonina din pălinca de Ardeal…cert c-am ajuns cu zâmbetul cât Casa Poporului şi Pentagonul la un loc! Şi aşa ….am zâmbit tâmp…până la ora 12…când am intrat într-o şedinţă…şi-am mai ieşit la ora 8 şi 12 minute seara, cu acelaşi zâmbet fixat însă, într-un rictus…la fel de mare…

Nu, nu mă întrebaţi, e inutilă orice explicaţie, atâta timp cât chiar nu era comandament de iarnă şi nici comisia pentru situaţii de urgenţă! Deci, nu, n-am avut de rezolvat nici zăpada, nici camionul răsturnat pe mijlocul drumului şi nici ecosistemul! Cert e un singur lucru…că m-am întors spre acasă al fel de zăpăcită cum am plecat! Chiar, mai! Numa’ că pe dos la capitolul fericire….

Ajunsă în faţa laptopului, am citit comentarile…mulţumesc vouă, căci aşa zâmbetul mi-a revenit!

ps. nici nu ştiu, cum o să ajung azi, dar e musai…cat despre întors…Dumnezeu cu mila!

Bună dimineaţa!

da, am fost…

…la Casa Latină! Am fost super încântată!

Povestea e simplă. Nişte amici ne-au sunat cu o seară înainte cum că au rezervat o masă. Mergem şi noi? Ei, cum nu??? Să spun ce bucurie am avut? Abia am aşteptat să ajung. Ştiam că vine în Bucureşti, ştiam că vine la acest restaurant, ce n-am ştiut însă, au fost multe altele…şi primul lucru pe care l-am descoperit a fost locaţia restaurantului la o azvârlitură de băţ de casă. Cochet, curat, ambient mai mult decât plăcut. Personalul atent, prompt şi respectuos. Adică un restaurant în care mai merită să te întorci şi altă dată.

Mâncarea pregătită de Adi a fost excelentă! No, ceva tot aş zice. Nu , nu despre mâncare !(vai mama mea, ce şuncă ne-a pus în farfurie! Sau, ştii tu Adi că mie nu mi-au plăcut niciodată jumările-când mama le făcea , fugeam din casă!, dar pasta aia de jumări…era atât de bună, că mi-am lins degeţelele!) . Despre pălincuţă, mai Adi, care zău că dacă aş avea sursa aproape, aş ţine-o în sticluţe mici şi multe! No , cu asta strici oamenii de la apă minerală! O mers ca unsă la şunca cu pricina! Gulaşul? Ce buruieni ai pus în el nu’ş, da’ a avut o savoare minunată! Da, ştiu şi ardeiul ăla copt din, a avut partea lui de vinovăţie! Cât despre desert, ce să spun? Noroc că era scris pe meniu din ce e făcut! Deci, minunat!

La toate cele spuse mai sus, a fost atmosfera. Prietenii cu care eram, Adi care a trecut de la masă la masă, multă lume de bună calitate, iar muzica…m-a uns pe suflet!

Chiar o seară perfectă!

Bună dimineaţă!

Ps:  Adi, de Bobotează, da?

executăm…

…program zăpadă…

Care putea fi încununarea zilei de ieri, dupa 9 ore la job, 2 ore juma’ de trafic, de-am ajuns la 7 seara acasă? Datul la zăpadă!

Ce poate fi mai revigorant, azi,  la ora 7 dimineaţa? Datul la zăpadă!

Hai, că încă mai am treabă!

Aaaa, am reascultat întâmplător, că doar am avut destul timp ieri la volan, o melodie mi-a trezit mari nostalgii…

Bună dimineaţa!

cu mintea…

…făcută ceai de muşeţel…Evoluţie spre perfecţiune…

Am citit destule cărţi de psihologie. La un moment dat am simţit nevoia să le abandonez, ceva din mine mi-a spus că nu-i în regulă. Nu e meseria mea, nici măcar vreo lucrare nu aveam de făcut şi, ca şi atunci când după câţiva ani buni de activitate în domeniul auditului, fără să-mi doresc în mod special, simţurile văzului şi auzului mi se dezvoltaseră suficient de mult cât să fiu considerată o “soacră”, şi de data asta, simţul observaţiei pentru persoana mea dar şi pentru alţii s-a activat. Despicarea firului în patru, nemulţumirea faţă de diferenţele dintre mine şi tiparul cărţilor mi-a produs frustrare, inserarea în trăirile mele a unui control exacerbat, toate astea n-au făcut decât să-mi pierd identitatea, mai mult să uit să trăiesc  firesc fiind în continuă competiţie cu mine însămi. Standardizarea personalităţii, aş putea spune, după un standard psihologic ce nu are nicio legătură cu învăţăturile creştine, omenia, respectul, toleranţa, onestitatea.

Dar cum tot ceea ce mi se întâmplă mie, nu mi se întâmplă numai mie, după ce-am scris articolul de ieri, minţii mele i s-a deschis şi o altă perspectivă. Tiparul cărţilor nu e doar pentru mine…ci pentru noi toţi. Cititorilor li sunt induse, exact ca şi mie aceleaşi frustrări, necititorilor li sunt aplicate judecăţi prin cei care au citit. De aici, judecarea din ce in ce mai acerbă a celuilalt. Explicarea a tot, cu totul, încadrarea în alte tipare. De cele mai multe ori extremiste. A scos din noi răutatea şi intoleranţa. Şi, ca într-un fel de marketing uman, acţionarea prin lovirea sub centură. Competiţionalul a omorât moralitatea.

Am fost foarte curioasă să aflu de când au apărut toate aceste genuri de cărţi cu atâta lux de amănunte pentru publicul larg-desigur ele apărând în paralel cu alte surse/planuri(audio-vizualul, diminuarea locurilor de muncă, economicul, câştigarea pieţei etc)… Şi aş enumera doar câteva din aceste categorii : psihologie şi comunicare, psihologia sexualităţii, psihoanaliză, psihologie motivaţională, etc, sau de autoeducare motivaţională, autoeducare bussnis, NLP, etc. De ce atâta nevoie de competiţie? De ce a fost nevoie la nivel de individ de aceste lecturi… De ce rolul psihologului a devenit indispensabil…Şi mai presus de tot, de ce încurajarea spre independenţă a individului?

Dincolo de grija oricărui stat de a avea o populaţie sănătoasă(drept e că el, statul se gândeşte de fapt la costurile cu sănătatea şi mai ales la mâna de lucru în forma aptă), cred că există de mult timp preocuparea pentru distrugerea oricărei forme de grup, inclusiv cel familial. Prin susţinerea individului şi tratarea lui individual, orice stat câştigă, individul fiind  mult mai lesne de condus şi de manipulat. Da, cred că aici şi-a dorit să ajungem, nişte singuratici, căci se ştie: “unde-s doi puterea creşte”.

Divide et impera! Sau, cum îmi spunea bunicul prin anii 80: Taică, orice regim când ţine prea mult…se transformă în altceva!

Şi, ne mai mirăm oare de ce ne închidem în noi şi ne înstrăinăm?….

Bună dimineaţa!

dependenţă…

…dap, cu gândul ăsta m-am trezit în dimineaţa zilei trecute…un soi de dependenţă(nevoie) sentimentală de alţii…că îmi doresc să am pe cine conta aşa cum contează altul pentru mine… şi invers. Să primim şi să dăruim. E în ADN-ul nostru.

Acum câteva zile scriam despre locked-in. Starea aceea de comă impusă…în care din ce în ce mai mulţi ne retragem tăcuţi în ea. Artificială nouă, învăţati cu socializarea, nici aici nu ne găsim locul, cum nu l-am găsit nici altădată. O stare impusă, într-o societate plină de metehne. Sentimentul apartenenţei a sucombat subit, după avertizări de tot felul. Ne restrângem. Căutăm doar pentru/pe cine contăm, punem sau pun temei, (ne) sprijinim sau ne bazăm sau se pot baza. Dincolo de uşa casei. În afara ei. Azi, mai abitir decât ieri. Să contăm fără să aparţinem, să contăm chiar dacă uneori nu pot/nu putem prea mult sau deloc. Ce avem azi? O stare plină de griji ce aduce multă tristeţe.

Acum 18 de ani, m-am întors val-vârtej din Germania numai după o lună. Nu mi-a plăcut. Ce-am simţit/văzut acolo, era o formă modernă şi fină de sclavagism. Partea “cealaltă” a democraţiei. Un stat în care instrumentele funcţionau. O exploatare la maximum a salariatului(modul acela de lucru cu care se mândresc coorporatiştii iar mie îmi aduce aminte de Raluca Stroescu, printre altele), somaj(ceea ce sincer, nu prea cunoaşteam ce înseamnă atunci, dar e evident astăzi), teama de a merge pe stradă din cauza diferitelor grupuri-skin head, drogaţi(de care doar auzisem…) sau, că puteai fi din senin întrebat cine eşti şi unde te duci, teama de poliţie care inainte de orice întrebare, te confunda cu fasolea, iar festivalul ăla de la Koln cu mulţimea de tineret fără nicio faţă(terni şi pierduţi) care ştiau că nu au niciun mic/mare viitor. Poate cel mai mult ca româncă, am fost impresionată de indiferenţă. Indiferenţa de la oricine către oricine. Nimănui nu-i păsa de nimeni. Spitalele? Aveai asigurare medicală, atunci aveai o şansă, nu aveai, atunci puteai muri ca un câine chiar acolo, pe stradă. Nu puteai să ceri o cană de zahăr vecinului, ţi-ar fi trântit uşa în nas după ce ţi-ar fi indicat unde e cel mai apropiat magazin…Nu mi-am cunoscut vecinii, nici măcar nu ne salutam, însă ştiam că la cea mai mică abatere(de exemplu dacă aş fi pus să spele maşina de spălat înainte de ora 8 ) ar fi chemat imediat poliţia. O lume din care am plecat cât am putut de repede, fiindcă semăna al naibii de tare…din ce tocmai ieşisem…cu diferenţele că ei aveau galantarele pline…şi cozile nu existau.

Azi, după 20 de ani, ce(mai) avem? Familia şi prietenii.

Familia are noi reguli. Apartenenţa e un fir subţire oricând gata să se rupă pentru o ea mai tânără sau un el mai cu bani. Familia însăşi, a devenit o formă prin care doar să câştigi. Totul e o competiţie, inclusiv între membrii ei, despre care am mai scris cândva. Nimic nici aici nu a mai rămas sigur sau, cu valoare. Copiii nu ne mai leagă, iar sfânta cununie este doar o ceremonie banalizată.

Prietenii…Hmmm…divizaţi şi ei de amalganul în care am intrat cu toţii! Peste politic, social, s-a aşezat financiarul… Mi-a trecut prin cap un slogan … “Dormi liniştit, ai un prieten şi atunci când ai nevoie, el e lângă tine “. Cu zâmbetul pe buze am aţipit pentru câteva clipe. M-am trezit plină de spaimă, care prieten? Mai avem prieteni, sau mai toţi s-au transformat în cunoştinţe? Mai mult, ne temem de prieteni, fiindcă ne temem de trădare. Şi iară, mi-i aduc aminte pe nemţi. Ei trecuseră de faza asta. Ca şi americanii, ca şi alte naţii…Ei nu au prieteni, fiecare e doar pentru el…şi contul lui din bancă…

Mă gândesc că indiferent pe ce baricade suntem, indiferent de culoare, toţi fugim unii de alţii, iar dezbinaţi ne vom transforma în Iude. Curând, rând pe rând, mai devreme sau mai târziu, o să ne sfâşiem pentru cei trei arginţi… şi vorba mexicanului…but because you are my friend, I will kill you for nothings...

Bună dimineaţa!