Sunt la cumpărat de felicitări. Mă uit şi studiez atent. Să nu fie prea mari, dar nici mici, să fie serioase dar nici prea serioase, să fie cam cât am în buzunar dar dacă îmi plac (sau n-am încotro) mai pun din buzunarul pentru piaţă. Aleg modelul şi mă uit stăruitor la o vânzătoare şi ea în altă parte.
O alta mai tinerică mă întreabă ce vreau şi eu îi spun, îi şi arăt.
- Câte ? mă întreabă
- O sută! îi răspund şi clipesc des.
- Aşa de multe? Chiar atâtea vă trebuie?
Mă gândesc ca s-or fi raţionalizat felicitările şi eu nu ştiu. O fi dat la televizor şi nu m-am uitat, că la radioul din maşină n-am auzit nimic.
- Da! şi mă opresc aici, pentru că ştiu că n-am chef să mai merg în altă parte .
-Nu cred că am atâtea! şi se uită la mine senină.
- Da’ câte aveţi? întreb încă răbdătoare.
Se uită la mine, mă măsoară să vadă dacă arăt de o sută, adică dacă am bani să le plătesc. Se apucă şi numără. Uf! am trecut, gândesc eu şi număr şi eu din ochi.
- 95! Le luaţi?
-E bine şi aşa. Le iau.
-Să fac bon ?
Văd negru în faţa ochilor şi dau din cap, că da.
Bate pe un calculator.
-115 lei adică, şi spune ea repede, un milion o sută cinzeci de mii. vechi. Să bat bon?
Dau iar din cap. O cheamă pe şefa şi îi spune să bată bon. Şefa îşi pune ochelarii se uită pe calculator şi se supără.
- Ţi-am spus să nu mai calculeze în bani vechi! Ţi-am spus sau nu? De câte ori vrei să-ţi mai spun?
Tinerica răspunde umil. – Nu mai fac, şefa!
Consternarea era noul sentiment pe care îl incerc. Îmi venea să fac cu mâna şi să spun : Uu! sunt aici!
Dar n-apuc bine să mă obişniesc cu noul sentiment, că şefa îşi lasă ochelarii mai jos pe nas şi îşi plimbă ochii de la calculator la mine şi iarăşi înapoi. Zâmbesc în speranţa că voi face o impresie bună. Începe să bată bonul. Tinerica tresare.
- Să scrie pe bon felicitări, nu?
Mă bufneşte râsul pe dinăuntru. E clar că n-am trecut. Acum crede că-l decontez.Şi îmi vine să spun că ar fi mai bine să scrie, ceapă, cartofi vreo două perechi de pantofi pe care tocmai i-am văzut…dar ca să nu produc dezastrul, spun :
- Nu neapărat! şi ea se uită la mine mirată.
Şefa bate bonul. Eu caut portofelul, aproape tentată să-i spun că nu-l am, dar îi dau banii şi ea mie restul.
Tinerica se precipită.
-Unde e şefa, ştampila? apoi uitându-se la mine : Vă trebuie ştampila pe bon,nu ?
-Nu. Că-s personale. Şi mă bufneşte râsul cum văd nedumerirea lor şi plec, dar nu înainte să văd cu cum tinerica îi dă un cot discret şefei şi arată cu capul spre mine :
-Mi se părea mie cunoscută !
şi eu mă gândesc că om fi fost vreodată în aceeaşi piaţă.
Vezi, d’aia le trimit eu on line. Ca sa nu importunez vinzatoarele mai tinerele si sa le stric zilele inainte de sarbatori.
Bine, acum, ai sa-mi spui ca tusa Mariuca, de la Husi, n-are notebook ori pc… Sau ca urmele pixului pe carton transmit o incarcatura emotionala mai personalizata, mai crestineasca decit cuvintele reci tacanite la taste. Ca felicitarea pe carte postala are un farmec aparte, oricit de chicioasa ar fi ilustratia de pe fata lucioasa.
Oricum am lua-o, e bine ca ai gasit vreo suta de inimi pe care sa le bucuri de sarbatori.
pistol: si pentru asta l-am suportat…:)
http://zone-ro.blogspot.com/
hahahha
apăi, aşa se invită o doamnă?
of fi mai tinerel!