Poveste

 18.12.2007. Mergeam liniştită, da’ liniştita spre serviciu aşa pe la ora 10,00. Nu mă grăbeam şi eram chiar şi veselă (căci aveam un motiv ascons). În maşină căldurică, triluliru la radio…

Intru eu pe o străduţă, pe care intru în fiecare dimineaţă de vreo trei ani , o străduţă scurtă care face spre capătul ei o curbă la stânga.

Ajung aproape de curbă, văd peste maşinile parcate pe stănga cum un suport de skiuri vine vijelios. Trag cât pot mai pe dreapta şi opresc.

Îl privesc drept în ochi pe tipul de la volanul maşinii din faţa, el mă priveşte surprins. Apasă frîna. Şi apasă. Şi derapează. Şi acum îl privesc în ochi de foarte aproape. Maşinuţa mea geme. Ochiul stîng e crăpat. Şi bara îndoită. Şi aripa. Şi restul e aceiaşi poveste tembelă. Explicaţii stupide. Că era curbă. Că erau parcate maşini. Că era piatră cubică. Că era gheaţă. Că nu mergea cu viteză, că doar n-o să meargă cu 20 la oră.

Că vremea e de vină şi condiţiile meteo.

Şi circ.  Că el n-are timp să meargă la poliţie. Vine şi bărbatu-miu. Şi îl convinge de la 1 metru 91 la 1 metru şi 70. Şi merge. Şi poliţie. Şi el nu recunoaşte că a intrat ca la măsa pe stradă şi pe mijloc ca să-l vadă tot satu’. Că condiţiile de mediu. Adică spun eu, dumneata cu viteză şi eu că eram pe-acolo. Şi poliţistul ne dă afară că nu ne-am înţeles. Să ne înţelegem. Şi noi ieşim. Şi el pleacă. Şi nu mai vine. Şi eu declar accidentul de una singură. Da’ trebuie să stau să aştept 24 de ore.  Că abia pe urmă îi trimite citaţie. Şi plec necăjită. Pe la 3, adică 15,00. Că trebuie să aştept.

Şi ies afară şi mă uit la ea, la maşinuţa mea. Şi îmi vine să plâng. O mîngâi. Da’ nu plâng că mă vede.

Şi uite aşa.