Comparăm cu unitatea de măsură uneori a prismelor noastre alteori cu etaloane bine stabilite. În ambele cazuri nu rămân decât valori pure, matematice. Doar performanţa, fie ea pozitivă, fie negativă.
Ei sunt mai buni! Voi sunteţi mai buni!
Nu eşti ca ei! Ei nu sunt ca voi!
E mai frumoasă! Eşti mai frumoasă!
Eşti mai bun! E mai bun!
E mai rău! Nu e aşa de rău!
E mai bine! Era mai bine! şi tot aşa…
Eu nu vreau comparaţie. Nu vreau să compar bunătatea - răutatea, deşteptăciunea-prostia, rezultatele-eşecurile, iubiri-duşmănii, stări de bine-stări rele, avuţie-sărăcie, sănătate-boală,etc, ale mele cu ale altcuiva. Nu vreau. Nu pot.
Dacă pe lume ne-am naşte câte doi odată, atunci poate m-aş compara cu celălalt Eu. Cu aceiaşi soartă. Cu aceleaşi sentimente. Cu aceleaşi trăiri. Cu acelaşi IQ. Cu aceleaşi experienţe. Cu aceleaşi limite.
Cum nu suntem două la fel, eu nu compar. Constat şi atât. Marcând acolo unde pot, că am trecut şi eu.
manole: cat ma bucur ca esti bine!
blue: multumesc.
bine ai revenit! 
manole: …cu aceiaşi soartă, cu aceleaşi sentimente, cu aceleaşi trăiri, cu acelaşi IQ, cu aceleaşi experienţe, cu aceleaşi limite….las-o ‘nfericire, te asteptam la coffee!
Nu sunt de acord.
Sunt comparatii si comparatii.
Cele plecate din orgoliu, de barfa si alte asemenea atunci ai dreptate.
Dar daca ai nevoie de a face comparatie din necesitate ( pentru angajare, de ex. ) atunci aceasta este singura modalitate. Doar nu o sa dai cu banu
blue: am zis si ceva la coffee!
Constantin: ai si tu dreptatea ta.
Constantin, da’ nu intotdeauna ai acelasi etalon… nici macar in cazu’ asta.
Manole, chiar mă gândeam aseară (chestie de empatie, deh) ce ar fi fost dacă planeta ar fi fost populată doar cu frumoşi, deştepţi, modeşti şi devreme’acasă. Ce plictiseală, ce monotonie. Limitare. Cât ar fi rezistat? o zi, două? După care valea, spre alte planete. Dar invers? Până una alta, nimeni nu poate trăi viaţa altuia şi, slavă domnului, nu-i poate stăpânii gândurile. Şi nici personalitatea. Diversitatea umană este ok (mai puţin rebuturile), comparaţiile nu sunt ok.
Şi ştii ce cred eu că nu mai este ok? Că de prea multe ori oamenii sunt tentaţi să pară ceea ce nu sunt, doar pentru a face plăcere altora.
Dacă dai o cafea, mai zic!
isabelle: dau, sigur ca dau! oricum si oricand!
Acum nu vreau sa (ma) dau in figuri (…de stil), da’ is putin invidioasa, caci cafeaua lui Blue e mai buna ca a mea (neagra ca noaptea, tare ca moartea si dulce ca iubirea). In plus, is si putin geloasa, ca pe Manole a invitat-o si pe mine nu
Da’, cum nu suntem amandoua la fel, mai bine tac. O beau pe-a mea. 
Ana: m-a invitat, e adevarat. de baut, am baut-o cred ca prea repede, caci blue a si disparut…
Nici mie nu imi plac! Ele anuleaza prezentul, il pun la zid nelasandu-l sa se manifeste dincolo de termenul comparat…
Nu neg faptul ca sunt bune dar unii se opresc la ele.
Daca nu vrei si nu vrei, inseamna ca nu vrei. Punct.
Ce sa mai… incoace si incolo
Vezi ce bine face o cafea la casa omului?
Ştii de ce fac unii (anumiţi) oameni comparaţii? Pentru că le lipseşte din “vocabular” cuvântul amabilitate. În sensul bun, uman, nu de faţadă, diplomatic. La loc de frunte le stă pe cerebel cuvântul “invidie”, dau, după caz, “antipatie”.
Care amabilitate? Aceea a lui Bierce: “maniera politicoasă de recunoaşte că cineva ne seamănă”.
Aşa că te provoc: Asemănare / Amabilitate; Antipatie/Invidie.
Care antipatie? Aceea a lui Bierce: sentimentul pe care ni-l inspiră prietenul unui prieten.
isabelle : iar te scalzi in …apele diavolului!
…cum ar fi sa nu-i zambesc ( ce-i drept cu un usor ridicat din spranceana stanga!) lu’ soacra-mea! 
manole: multumesc ptr primire manole, ca pana acu’ ai avut febra…
Blue, mai “coaptă” (de când te aştept…!) cum sunt, am scăpat de soacră-mea. Aşa că îmi permit ! (nu, nu am omorât-o).
anaayana: eu sunt eu. tu esti tu. si da, ai dreptate.
WhiteWolf: nu-i asa?!
isabelle : am retinut provocare.
blue: cu placere!