Ca de obicei, despre nimic

…stau acasă. Şi ieri am stat. Şi azi stau. Şi mâine. Nu, nu de tot, doar până luni.

Cu probleme banale, banalul ăla care ne roade pe fiecare în fiece zi. Şi în acest banal, există şi mama mea. Mama mea, despre care glumind v-am spus că are probleme. A rămas văduvă acum 16 ani. Pe 11 aprilie se împlinesc 16 ani, de când, dragul de el, de Tata, nu mai e.

Singură, cu două fete şi cu multe probleme pe cap, a încercat şi încă încearcă să facă tot ce poate pentru a ne fii nouă bine. În mare măsură, a reuşit. Pentru care îi mulţumim şi-i sărutăm cu respect şi dragoste amândouă mâinile.

Cât timp Tata a fost bolnav, până în ultima clipă a existenţei lui, 6 luni, adică operat de tumoră cerebrală malignă, fapt ce a dus la pareză, l-a ridicat, l-a spălat, i-a dat să mănânce, l-a îngrijit, mai mult ne-a dat o lecţie de viaţă despre dragoste, loialitate, căsnicie.

Pentru ea nu a rămas fără urmări, mai întâi de la atâta ridicat, o hernie ombilicară s-a agăţat de ea, apoi după ce el n-a mai fost, de supărare, în tăcere şi suferinţă, după omul ei, a făcut diabet. Acest diabet a declanşat altele şi altele, până la degenerescenţă maculară, adică orbire încet şi sigur fără de remediu. Berbec fiind, nu a acceptat şi nici nu acceptă. Se luptă cu boala ochilor ei acceptând în schimb tratamente experimentale. Periodic, de anul trecut, face injecţii în ochii sperând. Ieri, a reluat ciclul acestora. A fost, a făcut şi suferă în tacere, neputând să plângă. Că nu are voie.

Şi eu şi sor-mea suntem lângă ea. Acceptând că nu acceptă.

Mâine e ziua ei. Face 71 de ani.

Sărut-mâna, Mamă!