…se mai şi sinucid…
Dimineaţa ascult cele 6 posturi memorate de radioul maşinii, pe rând, ca să nu mă plictisesc! Învârt rotiţa aia de volan în căutarea muzicii şi nu a vorbelor…dar…m-am oprit la Radio 21 şi am ascultat!
De ce se sinucid copii la 12 ani? Copii sănătoşi fizic! De ce s-ar arunca în gol, de X etaj? Dragostea? Săracia? Dar de EMO Kid s aţi auzit? Cum nu? Acel curent care încurajează depresia şi tristeţea!
Ei, da, dragi părinţi, aşa e! Găsiţi detalii aici şi aici şi doar o căutare pe google şi e de ajuns!
Pentru mine copil înseamnă veselie, bucurie, duioşie, curiozitate, experienţe. Înseamnă că viaţa tropăie şi ţopăie în el. Tristeţea şi depresia, nu ar trebui alăturate noţiunii de copil!
De ce se sinucid copii? De ce s-a sinucis Andrada?
Am tot căutat…cel mai des motiv e din cauza părinţilor plecaţi, de unde şi tristeţea acestor copii.
Dar noi, părinţii care nu suntem plecaţii la cules diverse, suntem chiar lângă copii noştrii? Cei mai mulţi dintre noi suntem la serviciu cel puţin 8 ore, apoi circulaţia ne face să mai pierdem ceva timp pe drumuri…minim 1 oră , se făcură de 9 ore pe zi, lipsă din viaţă copilului nostru! Când ajungem acasă, obosiţi şi de cele mai multe ori stresaţi, avem disponibilitatea pentru a asculta, a vorbi cu propriul copil?
Sunt întrebări la care nici eu nu pot, stând strâmb şi judecând drept, să dau un răspuns afirmativ!
Andrada a dat un semnal de alarmă, asupra unei stări, pe care nu am ştiut-o !
Nu ştiu de ce s-a sinucis Andrada! Nu ştiu dacă era sau nu labilă psihic! Nu ştiu cât de mult a influenţat-o curentul din care făcea parte! Nu ştiu şi nu cred că e aşa de important procentual vorbind! Cum nu pot fi, nici ironică, nici cinică, nici indiferentă, murind un copil! Probabil că, la Andrada a fost un cumul de factori!
Contează în schimb, că există un astfel de curent, cu astfel de concepte, în care într-o lume plină de neajunsuri, stres şi distanţe între membrii de familie, există şi poate influenţa! Că, oricare din copii noştri, tot mai singuri, pot cădea pradă lui!
Îmi pare rău că am aflat despre acest curent, abia când s-a dus un copil, copil care avea aproape aceiaşi vârstă cu al meu.
Îmi pare rău, că din alte considerente, mereu altele, nu sunt aşa cum ar trebui, de aproape de copilul meu.
Andrada era o fata cuminte, un copil care învăţa bine, inteligentă. Andrada, e ca şi copilul meu, ca şi copil tău!
Andrada nu mai e.
Dumnezeu s-o odihnească!
Asa este, draga prietena, ai dreptate, sinuciderile unor copii sunt pentru noi ca parinti existenti sau potentiali, pentru noi ca societate, un grav semnal de alarma…
Majoritatea parintilor sunt 5 zile pe saptamana, aproape jumatate de zi, chemati sub comanda grijilor si sarcinilor nelipsite de la locurile de munca, departe de copiii lor.
Instrainarea mugurilor de suflet ale multor copii fata de cei care le-au dat viata si care poarta responsabilitatea devenirii lor, castiga teren tot mai mult.
Nici eu nu stiam de acest curent EMO KIDS, atat de nociv pentru vulnerabilitatea copiilor, care manipuleaza suflete nevinovate, deturnandu-le spre tristete, depresie si disperare…
Este cu adevarat revoltator ca exista asa ceva, voi cauta mai multe detalii despre acest virus ucigas si iti multumesc ca ne-ai oferit aceasta informatie.
Sa incercam sa le insuflam copiilor nostri pas cu pas, curaj, optimism si incredere in ei insisi, sa nu le deformam prin critici prea aspre si repetate invelisul personalitatii lor in plina dezvoltare. Sa le dovedim ca le stam mereu alaturi prin cantec, dans si joc, excursii si plimbari, vizionari de spectacole, sa construim punti de comunicare permanenta cu ei, chiar cand fizic suntem departe.
Si atunci poate ca atunci, tragedii cum este cea a sinuciderii Andradei vor fi tot mai izolate, pana vor disparea cu totul.
Dumnezeu sa-i binecuvanteze si sa-i ocroteasca pe toti copiii !
Si acum, draga Mesterule Manole, schimband registrii tristi ai acestui articol de suflet, te vestesc ca te-am “rapit”si te-am dus si la mine in blogroll, dar sa stii ca-mi asum toate riscurile
Pescarusul argintiu: sa fie un semnal de alarma, pentru toti parintii, ca nu exista “mie nu mi se poate intampla” ! Si nu numai pentru parinti, pentru noi oamenii, ca asa de putin avem nevoie…doar un pic de tandrete, de dragoste, de prietenie!
Asa sa dea Dumnezeu, sa ne ocroteasca copii si sufletele de copil!
Pentru rapire, multumesc. Pe Ana am zidit-o in mine, de multa vreme, acum doar construiesc!
Eu ştiam şi ieri dar nu am vrut să vă indispun şi cum nu sunt implicată direct în subiect l-am tocat,pe plan local,cu prietenii
la noi , încă , părinţii şi educatorii stăpînesc ,zic eu,bine relaţionarea cu ai lor copii
Oricum este din ce în ce mai mult prezentă indiferenţa …
REVOLTĂTOR !
trist. cum spuneam ieri, dacă-i greu să spui “te iubesc” sau să-ţi îmbrăţişezi copilul când iese pe uşă sau măcar din când în când..
nu mă refer la cazul acesta, nu vreau să creadă cineva că judec drama unei fiinţe, drama unei familli. cred doar că trebuie să avem mai multă grijă unii de ceilalţi.atâta tot.
iar pentru muzica sârbească, mul-am, că tare îmi place.
Mie nu-mi vine sa cred ce se intampla ! In fiecare zi apare alta si alta stire legata de copii criminali, sinucigasi, alcoolici etc. Pur si simplu nu pot sa inteleg care e cauza. Nu pot.
Cum ai spus si tu Manole, pt mine copiii inseamna fericire, zambete, inocenta.
Oare ce dezechilibru atat de puternic o fi avut loc in societatea noastra de se intampla acum asa ceva?
Eu la 12 ani inca ma mai jucam cu papusile iar altii la varsta asta (se) ucid acum si violeaza. Si cazurile pe care le vedem noi sunt o mica parte. Pacat! Pacat ca s-a ajuns la asa ceva!
Problema e ca nu trebuie sa ne rezumam la a compatimi . Trebuie sa incercam sa schimbam mentalitati , sa incercam sa schimbam lumea in care traim, sa o facem mai buna.
Dar … cu televiziuni care promoveaza violenta si sexualitatea, cu parinti care cred ca daca tolereaza ABSOLUT ORICE copiilor si care le “cumpara” sentimentele cu banii, cu adolescente care viseaza la batrani bogati si care nu pretuiesc adevaratele valori si adevaratele bucurii ale vietii….e greu! E tare greu!
Eu nu vreau sa-mi cresc copilul intr-o astfel de lume in care mi-ar fi frica sa-l trimit la scoala fiindca poate fi rapit, violat, ucis .
Eu vreau sa-mi cresc copilul cu povesti cu zane, nu cu Laura Andresan, sa-l invat ca adevarata valoare nu o ai daca esti analfabet bogat, ci daca citesti o carte ! Eu vreau sa-l invat pe copilul meu sa fie OM si sa traiesc intr-o societate care sa-l invete si ea acelasi lucru!
Dumnezeu s-o odihnească pe Andrada!
CELLA: Este revoltator, asa e !
hadean: cu placere.
Asta tot zic si eu de ceva vreme, trebuie sa avem grija, mai mult unii de altii. Chiar asa de greu este sa spunem cuvintele potrivite la momentul potrivit? Sa nu trecem indiferenti mai departe cand un copil sau cel cu suflet de copil, e trist!
Daniela: e foarte trist! asa e .
Meştere, să mă ierţi, aici am să tac.
M-am întristat.
Nu pot sa spun decat ca este ingrozitor si sa fereasca Domnul pe toata lumea de asa nenorociri…
Nu ma pot decide daca sa calific aceasta intamplare ca trista sau de-a dreptul inspaimantatoare. E usor sa dam vina pe parinti, pe profesori sau pe sistem. Dar daca e asa cum se face ca nu toti copiii cu probleme se “arunka in kap” ? De ce sunt si unii care pot sa treaca peste varsta de 12 ani fara sa fumeze sau bea, sa se drogheze sau sa se sinucida?
Nu cred ca se poate stabili a cui e vina, desi eu una o invinovatesc cel mai mult pe mama ei. E clar ca ei a vrut Andrada sa-i faca o “surpriza” din moment ce s-a sinucis exact cand aceasta venea acasa. Si motivul pt care o invinovatesc e probabil ultimul la care v-ati fi gandit.
Am o intrebare pentru cei care au citit articolul de la primul link: nu va zgariat nimic la auz? Ca de exemplul faptul ca de vreo 4-5 ori au folosit termenul de “pustani” referindu-se la Andrada si colegii ei.
Eu cred ca asta e cea mai mare problema si poate unul din motivele care au dus la un asemenea incident. Faptul ca oamenii mari tind sa vada in copiii lor (sau elevii lo-in cazul profesorilor) niste pustani. Problemele “pustanilor” sunt nesemnificative. Ei au fitze, fac parte din curente ciudate sau sunt labili psihic.
Alooo!!! ADULTILOR!!!!! La fel cum pentru voi problemele voastre sunt cele mai grave, mai urgente si mai oribile, asa vad si cei mai mici problemele lor. Cred ca multe lucruri s-ar schimba in bine daca cei mici ar fi luat mai mult in serios.
isabellelorelai: Taci daca asa simti tu. Oricum tu vorbesti, cand o faci, pentru restul care tac.
Elisa: asa zic si eu si mai zic sa fim mai atenti la copii nostrii sa le dam mai multa atentie.
Magdutz: am sa-ti raspund ca la un om Mare ce esti:
eu nu am dat vina pe nimeni in articolul meu, am si specificat ca nu stiu de ce s-a sinucis Andrada.
Am regretat faptul ca aceasta nefericita ocazie, mi-a adus in prim plan un curent care incurajeaza tristetea si depresia!Atat in articol cat si in comentarii am promovat ideea de ne apropia de proprii copii si de cei care sunt tristi, sa nu trecem nepasatori!
Deci, ce anume nu a fost destul de clar? Si ce anume, aici, ti-a creat atata nemultumire?
Eu, cei drept nu citesc atatea carti…si inteleg mai greu!
Imi cer scuze daca te-ai simtit atacata in vreun fel de ce am zis in commentul precendent, te asigur ca nu asta era intentia.
magdutz: se pare ca asa a fost, o intelegere gresita. nici eu nu sunt asa de mare, cu toate ca am aproape 41 de ani, am suflet de copil.
am profitat, urat cuvant, ca sunt parinte si am pus in discutie, tocmai ce tu ai spus, cu alti parinti sau in devenire sau alti oameni…
ceilalti mi-au citit intentiile si i-a pus si pe ei pe ganduri… ca toti copiii si cei cu suflet de copil, merita mai mult, ca trebuie sa ne facem timp, asa incat copiii sa ramana veseli si zglobii.
Nu e nevoie de scuze, tu fiind mai apropiata de varsta lor, poate ne ajuti sa deslusim nevoile lor, problemele lor. Da-ne o mana de ajutor. Poti?
mesteritza mea draga, m-as intinde pe 5 pagini sa-ti expun o mie si una de motive pt care mai nou, copii care nu ajung nici pana la 15 ani, aleg sinuciderea. Iar cei care aleg altfel, aleg altfel simtind ca au pe cine sa se sprijine moral, ca are cine le sta in spate, sau pur si simplu, sunt alt fel de caractere. E greu de disecat problema asta complexa, mai ales ca sunt implicate indirect societatea si prietenii si direct, familia si mediul de viata.
mai sus, magdut a expus (ca adultii uneori tind sa minimalizeze problemele copiilor si sa nu le dea importanta pe care acei copii si-o doresc, facandu-i sa se simta neinsemnati si ca atare, inutili) exact ce mi-a spus si mie un copil de 10 ani (un caz al meu din trecut), cand l-am rugat sa-mi spuna un motiv pentru care nu a spus nimanui ca a fost, atentie, violat de unul din fratii mai mari, timp de cativa ani (in meseria mea indicat este sa nu prea intrebi “de ce”, ci in alte moduri, pt ca la “de ce” victima sau beneficiarul poate simti nevoia sa se justifice ca si cum ar fi musai vinovat/a etc) . raspunsul a fost ceva de genul (nu mai retin exact cuvintele de atunci) “am crezut ca e ceva normal, nu stiu cum e sa fie altfel si de cate ori am incercat sa-i spun cuiva ca ma deranjeaza, mi se punea un nod in gat, vedeam ca nu pare interesat de ceea ce am de spus”.
Jamilla: stiu, ca stii despre ce este vorba. in familie putem face cate ceva, mediul de viata, doar atat cat ei se afla pe langa noi si noi pe langa ei. Pentru restul ce putem face?
Ce ma putem face ca sa preintampinam o situatie nedorita?
si aici nu ma refer strict la un act final .
Pai cam asta am si incercat: sa dau o mana de ajutor in ceea ce cred eu ca e cea mai importanta sursa a problemelor intre parinti si copii (cel putin intre mine si mama cam asa e): din dorinta de a oferi ce e mai bun copiilor lor, unii parinti uita sa mai tina cont si de ceea ce vor acestia. Mentalitati de genul “eu stiu mai bine ca tine ce ai nevoie sau ce te va face fericit” sunt cele mai destructive. Parintii au impresia ca fac bine ceea ce fac pentru ca, evident, au intentii bune, iar copii ajung sa adopte metode gen: “spun ca ea si fac ca mine” pentru ca se vad in imposibilitatea de a ajunge la compromisuri.
Cred ca e foarte greu sa fii parinte bun. De multe ori ma gandesc cat de greu trebuie sa fie sa cresti un copil si ma intreb cum ma voi descurca cand ii voi avea pe ai mei. Din pacate vad ca nu exista retete. Daca spui de prea multe ori “nu” esti un parinte prea autoritar si te indepartezi de copil; daca spui de prea multe ori “da” esti prea permisiv;in unele situatii nu exista decat “da” si “nu”, deci calea de mijloc nu poate fi solutia salvatoare.
Asadar cred ca fiecare situatie e unica in felul ei si fiecare parinte are o relatie deosebita cu copilul lui. La unii functioneaza ceva, la altii altceva, dar punctul comun de la care cred ca ar trebui sa porneasca toti adultii inainte de a lua decizii (indiferent daca e vorba ceva banal ca o iesire in oras sau ceva serios ca alegerea unei facultati) e acela ca trebuie sa isi ia copiii in serios, ca preferintele lor trebuie luate in considerare si ca, in mod “uimitor” exista sansa ca un om (chiar daca e copil) sa poate stii mai bine decat ceilalti ce-si doreste pentru el.
jamilla: deci atentia, tratarea lui in orice discutie ca pe un real partener. sa stii sa asculti.
pare banal, dar e atat de important! poate langa afectiune si tandrete, asta e la fel de important!multumesc.
Magdutz: e tare greu, iti spun si eu. multumesc pentru tot ce-ai spus. ajuta.
manole,astfel de subiecte si evenimente ma deprima,mai ales ca toata viata am trait printre copii si mi-au fost(si-mi sunt)foarte dragi.Cand aud asemenea evenimente simt dureri in piept de tristete.tata Borgo.
Tati Borgo: tocmai de aceea trebuie sa ne inveti si sa ne spui cum si ce sa facem! Din dragoste pentru copii si din dragoste pentru fetele tale!
se sinucid copii, se sinucid adulti… depresia e generalizata si vine din realizarea faptului ca nimic nu are sens.
Magdutz cred ca are dreptate.Uneori, parintii nu-si iau in serios copiii. Ori ii privesc de sus pentru ca ei se considera singurii depozitari ai adevarului absolut, ori sunt excesiv de protectori, sufocandu-i si indepartandu-i in acest fel. De fapt este vorba de lipsa de comunicare reala, intre parinti si copii. De obicei, asrfel de probleme apar in familii monoparentale sau in familii cu mari probleme de convietuire intre parinti sau intre parinti si copii. De exemplu, in familia Andradei, inteleg ca era crescuta numai de mama si ca intre ele erau niste disensiuni. Apoi, cand parintele care-l creste ia hotararea ” sa-si refaca viata” si aduce in casa un concubin sau un parinte vitreg, lucrurile se complica teribil(orice psiholog ne poate confirma ca functioneaza mai al naibii complexullui Oedip, orice copil este si gelos de parintele nou venir,”imprumutat”). In aceste situarii, intre parinti si copii se rupe orice punte de comunicare. Mai sunt si copiii celor p[lecati din tara.Acestia se sinuci de dor.
Dumnezeu s-o odihneasca pe Andrada si sa ii aiba in paza si familia, ca nu a stiut nici sa o ajute sa inteleaga viata mai bine, nici ca poate face asta!
Nu am copii, imi doresc, dar deocamdata pentru noi este o problema de responsabilitate.
Ne gandim daca e cinstit pentru el sa il aducem pe lume in societatea asta de aici (SUA), incomparabil de mult mai viciata si mai plina de tentatii care pot sfarsi rau fata de cea de acasa.
Ne gandim daca va fi benefic sa ii dam o educatie cu valorile pe care le-am adus aici din trecutul nostru iar in viata reala sa se loveasca de cu totul alte moduri de a pune si rezolva problemele si sa se regaseasca un neadaptat, suferind pentru asta. Pentru ca SUA este, dupa parerea mea, o tara care promoveaza spiritul practic si satisfactia obtinuta “aici si acum” in detrimentul unei educatii bazate pe principii (si, din pacate, vad ca modelul asta a fost numai bun de exportat).
Sau poate copilul nostru va putea fi, dpdv al educatiei, un hibrid intre ceea ce ii transmitem noi si ceea ce ii va transmite societatea de aici, dar care este riscul ca diferenta dintre cele doua culturi sa il indeparteze de noi iar conflictul sa ia forme pe care nimeni nu si le-ar dori? Pentru ca e mult mai tentant, mai ales pentru o minte de copil, sa tinzi catre acadeaua americana dulce si colorata decat catre merele noastre romanesti, mai putin gustoase, aparent, dar pe care noi le stim mai sanatoase.
In ideea asta stiu, din experiente indirecte din familie sau de la prieteni, ca e greu sa transmiti valori si principii generatiei de dupa, care vine cu propria revolutie de idei si cu dorinta de a schimba. Si asta cu transmisul in cazurile fericite, in care parintii au capacitatea sa constientizeze responsabilitatea aducerii pe lume a unui copil, responsabilitatea pe care o au nemijlocit in educarea lui, in alegerea scolilor, alocarea de timp si atentie speciala pentru a-i identifica dorintele si aspiratiile, a vedea cum gandeste, monitorizarea anturajului daca exista semne de influente negative, etc.
Traim, din pacate, drama aparitiei unei generatii din ce in ce mai numeroase de copii nascuti la intamplare sau din greseala, din familii dezorganizate, care mai mult incurca viata familiilor in care apar decat sa aduca bucurii. Familii care nu stiu ce vor de la viata lor in doi si mai apare, colac peste pupaza, si copilul! Copiii, nevinovati, se revolta in modul lor, cautand raspuns la intrebari unde intamplatorii parinti si-ar dori mai putin, fara sa anticipeze asta ca pe ceva firesc in conditiile in care ei nu au raspunsurile sau timp si intelepciune sa le dea. Parinti care, in iuresul vietii lor pline de (alte) prioritati, reusesc doar sa fie luati prin surprindere, ca autoritatile de pe la noi in fiecare iarna cand ninge si nu pot deszapezi ca sunt vesnic nepregatite, ca si cum iarna ar pica o data iarna si o data vara. Fii parinte daca te simti in stare, om bun, asta nu e o joaca nici pentru copil si, vezi bine, nici pentru tine! Din pacate, generatia asta de copii de derutati, mai aproape de tentatiile paguboase, reusesc sa ii influenteze si pe ceilalti si la momentul asta devin problema tuturor (ca a familiei lor nu prea par sa fi fost cu tot simtul raspunderii).
Nu spun ca a asta e neaparat 100% cazul de care vorbeai tu, Mestere. Stiu insa ca acel copil, atat timp cat a tinut ca in ultimul mesaj lasat pe lumea asta sa isi infiereze tatal, a suferit si ca nu l-a avut aproape, si, e posibil, indirect si din pacate, pentru toate belelele suferite de maica-sa, care si-o fi razbunat soarta de femeie singura cu un copil spunandu-i copilului tot “adevarul” despre taica-sau. Ca oamenii mari nu se mai inteleg la un moment dat, as putea sa pricep, dar sa distrugi sufletul si mintea in formare a unui copil cu asta mi se pare o crima. Si mai stiu ca acea cautare a identitatii in nu stiu ce curente mai poate insemna o lipsa de comunicare acasa.
As vrea sa punctez din nou ca ce spun nu sunt acuze, ca nu sunt Dumnezeu sa judec pe cineva, ci doar supozitii, unele insa cu o baza trist de adevarata. La liceul unde preda sotul meu, imi povestea zilele trecute, sunt elevi care vin la scoala de pe unde apuca, pentru ca parintii sunt despartiti si niciunul nu isi doreste sa aiba copilul in intretinere (aici, citeam recent o statistica, 50% din casatoriile incheiate sfarsesc prin divort). Merg cu o bocleluta la cate o ruda sau un prieten unde mai gasesc adapost cate o noapte doua sau incearca sa insele sistemul de securitate al liceului ramanand peste noapte in scoala. Ce i-ar impiedica pe copiii astia sa se ia sa vanda droguri, sa isi poata plati un adapost deasupra capului cu cateva sute de dolari pe luna? Ce i-ar impiedica pe colegii lui, adolescenti curiosi, sa incerce drogurile vandute de colegii lor? Ce ar putea face pe mai departe tinerii care incep sa devina dependenti de droguri sa aiba suficienti bani sa le cumpere? Si asa mai departe, tot din pacate.
Ca de-aia imi puneam problema la inceput: putem noi fi mai puternici decat mediul in educarea unui copil? Ca responsabili parem a fi, macar ca ne punem atatea probleme.
Mestere, pun punct revoltei si disertatiei inutile. Da-mi si mie un ceai, te rog, sa imi revin din tristete si revolta. Multumesc.
@ gadjodilo: sigur, nimic nu are sens , totul e desertaciune, dar copiii nu stiu inca acest trist adevar! Trebuie sa traiesti ca sa ajungi la aceasta concluzie.
Eram considerati un popor optimist, care stia face haz de necaz. Eram, cel puţin. Aşa am rezistat până acum. Acum ne-am întristat. De ce ne-am si resemnat? Nu vrem sa uitam si sa invatam nimic?
Copiii sunt lumina ochilor nostrii. Comunicarea, puterea exemplului si intelegerea nevoilor lor, sunt caile prin care ajungem sa ii tinem aproape de sufletul nostru. Si ce-i mai important, sa le aratam constant ca-i iubim, dar sa nu-i sufocam.
gadjodillo: e mult spus generalizata, ca n-am fost pregatiti pentru vremurile astea, e altceva. adultii se sinucid nemaifacand fata presiunilor…dar copiii?
ce poate fi atat de greu incat sa nu ne tinem copii cu zambetul pe buze?
Cristina: Poftim ceaiul!
cat il bei tu citesc eu …
zinca beiu: asa e.
Cristal: Sufocati de ritmul alert in care ne petrecem existenta, uitam esentialul…
Meştere, m-am uitat şi eu la televizor, la ştiri. În timpul ăsta vine fiu-meu. De la muncă, mai pe seară. Zice ăsta “micu” al meu: Mama, în timp ce alţii nu ştiu ce să mai facă ca să trăiască, nu au prostii în cap, învaţă, muncesc, îşi văd de treaba lor, fac foamea, nu am bani pentru cărţi, pentru chirie, stau în cămine jegoase…
Meştere, am tăcut.
Dumnezeu să o odihnească în pace pe biata copilă, că săraca de ea nu a greşit cu nimic.
DOAMNE FEREŞTE!
si aici emo? ….sau mai bine zis …de aici a plecat ideea din Lumea Danei!….so am citit acolo intai despre ea …si m-am ”produs” acolo…tampenia cea mai mare e tendinta de a face o ”moda”….pentru ca e mai usor atunci sa explici ,sa dai vina pe altii,si….sa te faci ca nu vezi adevarul,ascunzi totul sub o eticheta…si gata.Doar ca problema a existat dintotdeauna (natura umana e unica ) …si principalii vinovati santem noi …adulti(nici macar acum nu am reactionat corect,…ci am facut un subiect de scandal,un fapt de presa si posibil un motiv de numeroase talkshow-uri…si facand din asta ”o moda”…si astfel influentand alti copii).
Cum spuneam si in lumea danei…..da copilaria ar trebui sa fie fericita,fara griji…..dar NOI trebuie sa le-o facem asa,si trebuie sa depunem efort pentru asta ,nu ne trebuie bani ci timp sa-i ascultam ..si sa le spunem ca-i iubim,sa le aflam temerile,sa le cunoastem visele…si in primul rand sa ne simta cu adevarat ca santem alaturi de ei
” anonim” : asa e cum spui, asta ar trebui sa facem!
Sa va spun ce-am patit eu azi.
M-am intalnit cu o fata de aceeasi varsta cu mine, care nu e emo dar care mi-a ridicat in slavi …”curentul” asta sau ce-o fi el… si a incercat sa ma convinga ca e foarte interesant sa-ti ciopartesti parul “pentru ca iesi in evidenta si esti original” , iar in momentul in care eu i-am povestit despre micutul Alexandru , cel care are tumora pe creier , mi-a spus ca i se pare o prostie sa duci asemenea campanii si ca e o pierdere de timp….:(
In afara faptului ca discutia cu persoana asta a fost cu siguranta cea mai mare pierdere de timp din viata mea, eu vreau sa cred ca asta nu e mentalitatea tuturor.
Oricum … mi se pare pare josnic….degradant ca o fata de 19 ani sa aiba asemenea conceptii…pacat
a inceput sa imi fie teama sa mai deschid televizorul ca aud peste tot numai stiri de groaza. Dumnezeu sa odihneasca acel sufletel de copil si sa le dea putere parintilor sa treaca peste nefericitul eveniment.
si eu am un baietel si il las sa isi traiasca din plin copilaria. oricum am observat ca este mult prea matur pentru varsta lui si nu sunt prea incantata.
de ce se sinucid copiii? exceptand dorul de parinti plecati in strainatate (politicienii ar trebui sa aiba constiinta incarcata in acest caz), excluzand psihicul mai mult sau mai putin labil (cat de labil poate fi psihicul unui copilas cu rezultate bune la invatatura?) eu mai dau vina si pe emisiunile de la televizor, inclusiv desenele animate. am urmarit si eu un episod dintr-un X serial de desene animate si m-am ingrozit auzind limbajul si vazand cata violenta exista acolo…
angel: esti si tu la fel ca si mine. iti pui aceleasi probleme, avand si tu un copil. e trist ca se intampla asa ceva. ignoranta si mai ales lipsa de comunicare duc la astfel de nefericiri.
Ma bucur ca ai comentat si te mai astept.
Inainte de ‘89 de ce nu se sinucideau? Teoretic, aveau mai multe motive!
ruxi: cred ca si informatiile au rolul lor. acum copii au mult mai multe informatii decat aveam noi si nu toate sunt si bune!
si-mi aduc aminte ca si atunci se mai intampla…din pacate
ai avut dreptate in privinta agresivitatii in scoli. si in scoala mea a fost batut un copil si ma intreb unde a fost profesorul de serviciu pe nivel si unde a fost profesorul de serviciu pe scoala care aveau datoria sa supravegheze copii. iar pana a se ajunge la bataie se incepe cu jigniri si cu palme. de ce a fost nevoit psihologul scolii sa traga copilul de sub picioarele celuilalt? de ce s-a ajuns aici? mai rau raspunsul directorului la ceea ce s-a intamplat a fost: “foarte bine, copilu isi merita”.
daca copilul tau ar fi coleg de clasa cu un copil cu tulburari de conduita ai semna pentru mutarea copilului in alta scoala sau pentru ca inspectoratul sa trimita profi in scoala capabili sa educe copii asa cum sunt?
carla: NU. raspund direct la intrebare. si nu ar fi prima oara, cand as fi impotriva.
Scurt. Nu. Ce eu vad, ca NU este corect, atunci consider ca trebuie sa iau atitudine.
Bine te-am gasit ,sunt noua aici,am citit ce-ai scris si incerc sa opinez….Am un baietel de 12 ani si pot sa spun ca un copil la asa o varsta inca nu are notiunea de moarte constientizata….parerea mea e ca Andrada a nimerit intr-un cerc de influenta nefast,care a profitat de aceasta neconstientizare,si care a determinat-o sa faca acest gest extrem.Psihicul unui copil este foarte usor influentabil,e varsta cand tot ce zboara se mananca….Imi mentin parerea….Andrada nu a stiut exact ce face…
rody: Bine ai venit!Te mai astept.
si eu am o fetita de aproape 12 ani…si eu m-am uitat intai la ce am in curte, abia pe urma am pus problema. cred in ceea ce spui…cumva i-au fost inoculate astfel de ganduri…iar lipsa de comunicare, indiferenta, o ierahie gresita, a prioritatilor din casa…au desavarsit necazul.
imi pare rau, de copil.