plecând de la…

07 Iun 2009 19 comentarii

by Ana lu' Manole in Torcând la fuior

…o întrebare a CELLEI, pusă în comentariul ei de ieri…

“da’, ce s-or fi inventat gardurile, totuşi ?”

Vroiam să cred că nu avem nevoie de garduri şi mintea căuta argumentele potrivite. Există iubire, există încredere, există omenie, există empatie. Dintr-un colţ al sufletului, însă, se auzea un glas. “De nevoie”, a ţipat în mine viaţa aia trăită. Ia mai taci, gură spartă, i-am răspuns! dar gândul deja plecase spre exact ştiu ce. L-am alungat cu aripa neputinţei şi-am plecat în grădină. La flori, la aer, c-o foarfecă în mână. Tăiam fiecare floare dusă, rotunjeam arbuştii. Da’, de ce s-or fi inventat gardurile , totuşi?…pentru că…era nevoie ca oamenii să se protejeze de animalele sălbatice…şi iar, ţac-ţac…Da’, de ce s-or fi inventat gardurile , totuşi?…pentru că…îşi delimitau teritoriile…şi iar, ţac şi ţac…Da’, de ce s-or fi inventat gardurile , totuşi?…pentru că…oamenii au nevoie de autonomie… ţac-ţac-ţac. Da’, de ce s-or fi inventat gardurile , totuşi?…pentru că…oamenii în autonomia lor şi-au făcut reguli  pe care nu trebuie să le explice sau justifice, nimănui… ţac-ţac-ţac-ţac, deja rotunjesc arbuştii. Da’, de ce s-or fi inventat gardurile , totuşi? …pentru că…oamenii acolo între gardurile clădite se simt în siguranţă, se simt protejaţi… ţac-ţac-ţac-ţac-ţac, da, acolo e lumea lor, cu toate frustrările şi neîmplinirile lor, un soi de intimitate care abia s-a născut sub soare…ţac şi mă opresc…un vierme mic şi verde, pe trandafiri. Un mâncător de frunze şi de flori, flori care se încăpăţânează să înflorească cu găuri prin ele. Un ţac şi viermele, e istorie. Şi tai şi creanga mărunt, şi-o arunc. Ridic  un gard.  Da’, de ce s-or fi inventat gardurile , totuşi? …pentru ca…să sară copacii…peste – i-am răspuns Cellei, ştiu, şi sunetul foarfecii  se auzea din ce în ce mai sacadat, mai frenetic…

Să sară copacii peste? Hmm…mi-am ridicat privirea spre vişinul plin de fructe. Oare, toţi copacii sunt cu fructe sau flori…? Şi mă uit peste …şi văd…ca un răspuns, coroana ceţoasă a pomului vecinului de peste drum, plină de omizi…Ca prin minune, gardul imaginaţiei mele se ridică cu înc-un rând de cărămizi…

Şi-atunci am început să văd toate gardurile. Garduri, de diferite dimensiuni şi forme.

Unele până la cer, atent construite pentru a nu permite nimănui să pătrundă, nici raza de speranţă. Închisori ale sufletului anxios.  Unele cu ţepuşe. Garduri îngrădite de alte garduri.

Altele însă, cu uluci rare, o invitaţie la privitul florilor…dar, cu înălţimea potrivită pentru a nu permite să tropaie elefanţii, peste azalee…simple delimitări …

Şi…întorcându-mi privirea în curtea mea, aş fi vrut să nu descopăr necesitatea gardurilor…dar, măcar pentru a conştientiza că accesul e un privilegiu, tot e necesar. Da, e nevoie de garduri la fel cum e nevoie de porţi. Porţi închise cu cheia. Nu ferecate cu lanţuri şi lacăte. Doar cu cheia.

Bună dimineaţa!