…de iluzii…
Aproape de colţul străzii, un vânzător ce îşi vindea iluziile. La tarabă. Le ambala frumos pe mărimi şi pe culori. Le oferea trecătorilor, zâmbind, dar marea majoritate treceau nestingheriţi de zâmbetul lui. Cei ce cumpărau, nu clipeau de două ori şi iluziile colorate pocneau în mii de steluţe. Pe unii îi răneau, alţii nepasători ridicau din umeri şi rar mai vedeam pe vreunul să se întoarcă să cumpere iar…
Fiind lângă casa mea, mă împrietenisem cu el, mai schimbam două vorbe, mai vorbeam despre vreme ori despre iluziilor lui. La plecare întotdeauna cumpăram şi eu. La început, în neghiobia mea credeam că ale mele vor ţine mai mult. Nu era aşa, dar neştiitoare credeam. Ar fi trebuit să mă supăr, ar fi trebuit să trec nepăsătoare, ar fi trebuit să zbier şi eu ca şi ceilalţi, să-mi revendic speranţele. În felul meu, doar m-am întristat la început. O vreme am trecut pe lângă vânzâtor, ignorându-l…Mă privea cu acelaşi zâmbet al vânzătorului de iluzii. Apoi m-am înverşunat, cumpăram în fiecare zi o alta şi încercam fugind, s-o facă să se spulbere mai departe, cât mai departe. În bucuria mea copilărească, am antrenat şi pe alţii. Devenise o întrecere a cui iluzie ţine mai mult. Încetul cu încetul, obosiţi s-au aşezat pe margine. Lumea din jur devenise curioasă, nu înţelegea, iar ca orice lucru neînţeles, făceau faţă, zâmbind. A fost suficient ca unul din mulţime să înceapă să râdă în hohote şi toţi ceilalţi, au făcut la fel. Atunci, a fost prima oară când am zâmbit şi eu. Râsetele s-au transformat încet în rictusuri de dispreţ, dar nici el nu putea să dureze o veşnicie, plictiseala şi uitarea aveau să-i ia locul…
Nebăgată în seamă, am cumpărat în continuare. În altă zi, în altă vreme. Vânzătorul îmi zâmbea şi cred că nu-l intrigam în stăruinţa mea. N-a ştiut(sau cel puţin nu i-am spus nicio clipă) că renunţasem demult să-mi mai fac iluzii despre cât putea să ţină iluziile lui, că-i cumpărasem marfa doar pentru sclipirile nestăpânite ale ochilor lui…ai mei şi ai altora…
Bună dimineaţa!

Imi pare ca ar fi pustiu tare fara strop de iluzii. Al naibi de plictisitor. Buna ziua si multumesc de cafeluta
zice-se ca ar trebui sa ni le pastram pentru a putea continua sa existam. dar asta se refera la iluziile proprii, la acele analgezice pe care ni le fabricam singuri. sa cumperi unele gata facute…nu cred ca va functiona vreodata. eventual te poti impodobi cu ele, dar n-o sa te duca niciodata departe. mi-a placut povestea ta de sambata. un weekend insorit si relaxant. si multumesc de cafea!
Niciodata n-am cumparat iluzii de la nimeni,am eu destule si nu le vand nimanui si nici nu le pierd.Inca….
nu mai departe decat aseara, imi spunea cineva ca “pacea” e mai importanta decat “dreptatea”. is de acord doar … uneori, depinde de limite. si iluziile is mai bune decat adevarul. dar tot asa … uneori, depinde de limite. meditativa cafeaua azi, cred ca din cauza ca e din profil,
. vichend fain sa aveti.
cei ce n-au adormit copilul din ei, vor cumpara si vor si avea mereu iluzii. si e bine.
Tu ai facut imaginile cu cafea de la finalul ultimilor posturi?
Meştere, mare iluzionist eşti! Da’ nu merge nimic pus în prcatică, nu? Decât să-ţi faci iluzii că se poate.
Sorin: nu s-ar putea altfel, am fi al naibii de tristi! cu placere
Chiarnuconteaza: toate sunt contrafacatue…nimic din ceea ce mi se intampla mie …nu mi se intampla mie, nu?
Elisa: daca inlocuiesti vanzatorul de iluzii…cu Divinitatea…si taraba cu viata…atunci…
Mara: cum poti sa faci pace…daca nu simti dreptatea din sufletul tau…daca nu te-ai impacat cu tine insuti? Hmmm….
da, asa zic si eu…inocenta copilului…cu tot cu duiosia de rigoare
Multam…plecaram la doua…veniram …la doua, juma
Sierrra Monica: bine ai venit!
Nu. Sunt de pe google imagini, insa le caut…si le selectez foarte atent…si nu sunt deloc puse oricum 
a, si sunt posesoarea unui ergonomic mice…de 2 ani…la care n-as renunta nicicum!
Mi-a placut ce-am vazut pe prima pagina…mi se cam potrivesc, cam tare…hmmm
Nelinistitu’: sunt doar ceea ce mi s-a dat sa fiu..
Manole, există o teorie conform căreia noi şi lumea noastră suntem doar o hologramă şi că, de fapt, nici măcar nu mai existăm
suntem într-o buclă temporală din univers dar nu mai suntem de mult “la steaua care-a răsărit …” aşa încît orice iluzie s-ar putea să nici nu fie iluzie ci doar ceva trăit cîndva de care ne este dor în nefiinţa noastră … neexistînd 
dar chiar şi-aşa … o iluzie de cafea rulssssssss
@Manole Aham.
Imi plac pozele de care spuneam, sunt foarte reusite si dau bine la final de post. N-am mai vazut asa…
CELLA: iluzia ca traim…
Sierra Monica: fiecare post are o cafea si o buna dimineata…pentru fiecare dintre noi