ce zici, doctore…
31 Ian 2010 19 comentarii
…mă mai fac bine?…
Adunate de peste timp, aşezate într-o ordine la care numai Dumnezeu îi ştie rânduiala, am felul meu de a fi şi am ales ca temă reacţia. Anormală, după ceea ce e în jurul meu.
Extroverită, la origini, bucuria n-o disimulez, spontan şi cu efervescenţă iese la suprafaţă. Mă bucur, râd, cânt, aplaud. Bucuria e bucurie. A mea sau a altuia care doreşte s-o împărtăşească cu mine. O trăiesc şi atât.
La necazuri ori supărări, e altfel. Reacţia(dacă consider că merită şi nu în ultimul rând dacă pot să domolesc Leul din mine) diferă funcţie de superficialitatea sau profunzimea problemei. Efectul ţine de cauză ori de sursa cauzei. Extrovertita, (parez, mă eschivez) reacţionând spontan la cele superficiale, mărunte, cotidiene, însă se transformă pasager în introvertită când e vorba de adâncimi grave şi cu repecusiuni majore. Îmi aduc aminte de o chestiune, pe care nici azi n-o pot rezolva altfel, refuzul. Întotdeauna m-am pus în locul celuilalt şi am căutat să minimalizez impactul respingerii. Un soi de refuz atenuat, aşteptând doar diminuarea trăirii lui. Perez, mă eschivez. N-am putut/nu pot, de fapt chiar nu vreau să rănesc mojiceşte şi vulgar. O, şi clar nu mi-s vreo mironosiţă! Alta e convingerea, mi-e teamă de cuvintele care sapă şi cred că ele se întorc, ca şi toate celelalte acţiuni de pe traseul vieţuirii mele, mai devreme sau mai târziu. Dacă mi-a fost bine aşa? Dacă s-au înţeles bunele mele intenţii? Uneori da, uneori nu, dar întotdeauna, mulţumită cu neschimbarea de mine.
Alte cauze? Da, şi ele cele ce mi-au schimbat sau mi-au pecetluit viaţa, destinul. Intersecţiile în formă de T, fără drum dinainte. Aici, tac. Mă opresc şi cumpănesc. Mult. Durează. Mai întâi mă obişnuiesc cu subiectul. Şi schimbării îi conturez ansamblul, încerc, întorcând-o pe toate feţele să mă asigur de înţelegerea ei. Că e neagră. S-o accept. Reacţionez. Cerebralul atunci îşi spune cuvântul. O problemă trebuie rezolvată şi indiferent de natura ei, o tratez metodic. Câţi paşi sunt de făcut? Uneori ştiu, îi fac ferm. Trag linie. Alteori merg în orb, sunt prea mulţi, nu-i ştiu, nu-i văd dar mă concentrez atât de mult să fac fiecare pas, că uit/mă rup de drumul spre ce duce. Ridic capul privesc în jur, văd ce mă înconjoară, acumulez informaţii, recalculez, fac următorul pas. Până la final. Dacă există, măcar că-l ştiu că-i şi temporar. Mai departe oi vedea atunci. Parez, mă eschivez, în tot acest timp, de jalea şi mila ce n-au timp să-şi facă loc pe cărare. E timp destul şi pentru recul, după când nu mai pot para, nu mă mai pot eschiva.
Experienţele prea numeroase şi-au pus amprenta. Ceea ce era odată vremelnic, tinde azi să se permanetizeze. Nu doctore, nu te strădui să mă faci bine, că nu prea cred c-o să-ţi iasă…pentru că nici nu vreau.
după…
30 Ian 2010 28 comentarii
in Din grădină
…taifun…
Eşti tânăr doar o dată, dar poţi rămâne imatur toată viaţă!
Abigail von Buren
Nici acum nu ştiu ce-a fost. Taifun sau, la câte am strâns şi mai ales pe unde le-am găsit, cred ca mai degrabă a fost uragan. 14 copii adunaţi într-o casă de oameni…Veselie mare, gălăgie şi mai mare. Fără incidente sau accidente. Noi, oamenii mari, ne-am retras în sufragerie, ei…s-au retras în toată casa. Mă întreabă o prietenă venită mai târziu…Auzi, da’ ce fac? Îi laşi nesupravegheaţi? Cine? Pe cine? o întreb la rândul meu. Ştiam şi ştiu cum e! Şi… cum să controlezi o turmă de iepuri??? Te dai pe ignore şi-ţi vezi de ale tale, îi răspund. A ieşit bine. A mea fericită, restul fericiţi.
Fiecare vârstă are caracteristicile ei, iar ei au intrat în etapa exceselor, a marilor încercări. La finalul, adolescenţii devin(teoretic) maturi se găsesc pe sine, rebelul se acceptă. În scurtele momente de interaţiune(cineva trebuia să le dea de mâncare…şi tortul nu a vrut să se taie singur), i-am observat cu coada ochiului…unii introvertiţi, temători, unii cu spiritul viu al revoltei în vene, alţii…exaltaţi. Toţi însă cu acelaşi factor comun(surprinzător chiar şi la cei la care nu numai că nu mă aşteptam, dar nu-i credeam în stare): al limbajului. Teribilist. Vulgar. Necontenit. Eu printre ei, cu câte un: Mah! mai mult sau mai puţin autoritar.
Retrasă în faţa unui pahar cu suc de portocale, m-am întrebat : Câţi dintre ei vor reuşi oare să se desăvârşească…ca autentici maturi care să poată să facă diferenţa dintre real şi fantezie, care să ştie ce-i responsabilitatea şi să se poarte responsabil, care să afle şi să se împace cu limitele proprii şi sociale, profund şi chibzuit? Câţi dintre ei vor reuşii să-şi construiască visul şi nu vor rămâne doar în visare? Câţi dintre ei, oare vor rămâne veşnici adolescenţi puberi toată viaţa? Câţi vor rămâne oameni mici, în trupuri de oameni mari? Aluaturi nedospite…pe dinăuntru…
alt an…
28 Ian 2010 38 comentarii
in Din grădină
…care-a trecut…
Mă pregătesc. E 11 ş-un pic în noapte, când scriu aceste rânduri…şi o să văd zorile de la prima lor apariţie…Am treabă. Şi, poate cel mai tare mă stresează acest mâine după ce-am să termin şi-am să reuşesc să deschid poarta de 14 ori, zâmbind…Nup, la plecare nu-i mai duc eu.
Născută pe 1 februarie, în vacanţă, mâine era singura zi în care-i mai puteam prinde colegii. Am domnişorică. Deci da, e party de 13 ani! 
termenul…
28 Ian 2010 33 comentarii
in Buruieni
…care mă zgârie, încă, în ureche!
Mândri ca măgarii la trăsură
(citat din clasicii în viață)
Modernizarea României…
Nu ştiu de ce, dar nu-mi place. Mă înfioară. Impersonal în relaţia cu un teritoriu, nişte sisteme şi mai ales nişte fiinţe umane…Parcă România ar fi rochia bunicii pe care acum o decoltez un pic, o scurtez tot atât de pic şi eventual îi mai scot nişte panglici şi volane… păcat de material că e putred și ața putredă și ea, de se rupe pe la cusături…dar ea e modernizată…
Hmmm, sau om fi pantalonii ” modernizați ” ai bunicului…totul e să nu ne aplecăm !
Mă rog, poate că greşesc…dar prea des am întâlnit “modernizarea” care crapă pe la colţuri…
negrese…
27 Ian 2010 28 comentarii
…şi-o poveste…
Mergem la naşi. Intrăm, pupăm lumea de dimprejur. Naşa…? La bucătărie. K. Ajung în bucătărie, pup naşa. Naşa basculează nişte negrese dintr-o tavă pe un platou. Wow! Maaaari, pufoooooase…şi….tare ciocolătoase!
Îmi sclipesc ochii, mi se umple instantaneu mouse-ul de apa, întorc capul. Ştiţi voi, ca la pubertate când vedeam că se pupă 2 pe ecran! Gest reflex de bun simţ, altfel nicio problemă dacă-mi băgam degeţele în tavă. Ceea ce de altfel, m-am gândit în secunda doi…dacă…pe celălalt dulap n-ar fi fost…
Parcă simţiindu-mă, se întoarce spre mine:
- Tot negrese sunt, le-am făcut pentru copiii mei! se întoarce şi lopăţeşte în continuare.
Le număr repede, le împart, e una în plus, rânjesc, scot mâinile din buzunar şi-o îndrept fix pe dreapta spre !
- Sunt 5! zic io, aproape inofensiv….şi sunt gata să înhaţ suplimentara! N-apuc! Şi fără să se mai întoarcă spre mine, zice sec:
- Nup! şi-o umflă râsul şi pe mine la fel!
