oameni cu probleme…

15 Ian 2010 28 comentarii

by Ana lu' Manole in Buruieni

…şi cercul lor…

Fiecare avem problemele noastre mai mici ori mai mari, însă cu certitudine “ale noastre sunt mai mari fiindcă sunt ale noastre”. Nu mi-am pus în cap să vorbesc despre problemele zilnice şi exterioare generate din diverse cauze, nu sunt aşa de interesante,  ele au fost, sunt şi vor mai fi, indiferent de nivelul fiecăruia dintre noi.

Există însă oameni care au altfel de probleme. Fizice, psihice. Generate de undeva, netratate, au aşteptat latente momentul. Oamenii aştia nu le recunoasc şi nici nu cred că o s-o facă vreodată, nici că ar exista şi cu atât mai puţin la adevărata dimensiune a lor.  Orice discuţie logică, în relaţia cu ei, se termină  aşa cum de altfel şi începe, cu “eu-ul” lor. Eşecurile, nemulţumirile transformate în frustrări, pe lângă efectul de bombă în stare de explozie, le contorsionează în timp realitatea trecută sau prezentă. Interpretarea, manipularea, dorinţa de a controla tot şi pe toată lumea, crearea de fanstasme sunt lumea în care trăiesc. Cele negre devin albe, cele albe devin invizibile. Lebăde, niciodată nu au vreo vină. Toţi ceilalţi din jur sunt vinovaţi, ei şi conjuncturile nefavorabile. Şi pentru asta, fiecare dintre cei ce-i înconjoară trebuie să sufere, aşa cum suferă ei. Răzbunarea pe vieţile altora, întratât de mult, încât ar sacrifica pe oricine din jurul lor, copii, neamuri, prieteni, cunoştiinţe. De fapt, chiar şi o fac şi nu într-un mod egoist, ci într-un mod bolnav, de cele mai multe ori violent, atrenându-i prin jigniri şi gesturi categorice, punându-i, din ce în ce mai des, în pericol, fie fizic, fie social. Oameni bolnavi care transferă cu fiecare ocazie problemele lor nerezolvate, în probleme pentru alţii. Ca şi cum treaba lor ar fi să le facă viaţa amară celorlalţi. Oho, şi-o fac cu atâta migală încât aproape de fiecare dată îşi îndeplinesc obiectivele! Izbucnesc furioşi blamând cu degetul ridicat. Ca mai apoi, de fiecare dată să revină umili… De fiecare dată, cu glasuri moi şi ochii sclipicioşi, regretă toate gesturile şi cuvintele reprobabile… De fiecare dată, implorând iertarea, făgăduind irepetabilitatea…

Ani trec. Poverile altora ni se aşează pe umeri şi le ducem odată cu ale noastre, făcându-ne din ce în ce mai cocoşaţi…mai obosiţi, mai sătui de amar.

Ca o primă reacţie a celor din jur, primii care fug văzând cu ochii, sunt cei din cercurile mai îndepărtate, cunoştiinţele, apoi, rând pe rând, cedează şi prietenii, familiile sunt în puse şi ele în aceiaşi dilemă.

Modalitatea de rezolvare a unor astfel de situaţii ţine de cât de apropiat eşti celor în cauză. Şi dacă nu faci parte din categoria celor care au fugit primii, atunci blândeţea şi înţelegerea, răbdarea şi protecţia dar mai ales timpul, ar trebuit să-şi arate roadele. Nimeni nu s-a gândit însă, că toate astea nu fac decât să adâncească, că toate la un loc sunt insuficiente sau mai bine zis incapabile să rezolve. Mai mult. Din prea multă iubire, amăresc vieţile celor de foarte aproape care coboară ştachete, conştiinţele fiecăruia se pătează, şi-s nevoiţi să trăiască cu ele pătate.