tangoul…

25 Ian 2010 29 comentarii

by Ana lu' Manole in Din grădină, Din livada fără omizi

… şi viaţa reală.

Acum ceva vreme am primit o funcţie. Onorabilă tentativă de numire, însă în contradicţie cu felul meu de a fi (fişa de post a funcţiei nu prea reuşea să “conducă” fişa de post a structurii mele interne şi ea şef de şef). Am stat ceva timp să mă gândesc, să dau răspunsul. Dacă DA sau dacă NU, ca de obicei, marea mea dilemă. Aveam argumentele pregătite pe tavă pentru NU. Nu eram cea potrivită. Deloc. Le-am expus public ca şi motivaţiile refuzului, însă ele s-au transformat în condiţiile acceptării. Sub argumentul suprem că asta îşi doreau…pe cineva care să nu joace cum i se cântă. Hmmm…oare ştiau la ce s-au băgat? Sau, mai bine zis, cu cine? Am acceptat ca pe o provocare, a mea. Vroiam să mă cunosc pe mai departe, din ce categorie mi-s…declarativă, lozincă de pus pe perete…sau, am ceva osatură acolo pe coloana aia vertebrală? Puterea…e lucru draqului…

Repede însă aveam să constat inconvientul principal al acceptării. Înainte, aflam totul şi aveam libertatea să cârâi. Acum, ştiam totul şi aveam obligaţia să tac.  Nu eram de-a lor, iar ceilalţi nu mă mai consideram “de-a lor”. Teama şi invidia au fost sentimentele care au năvălit. Nu din mine, ci de la ei, ceilalţi. Frustrarea mea a crescut ca o ciupercă. Atomică. Riscam o explozie. Nu-mi trebuia, nu-mi mângâia orgoliul. Genul  asta de “putere”  de care fugisem din totdeauna, era exact ceea ce mă aşteptam să fie. Nu mă puteam transforma în marionetă! Nu dădeam doi bani pe vârful fără sclipire. Eu-ul meu, prea puternic, nu putea fi ademenit cu locul privilegiat şi nici nu putea fi cumpărat. Pierderea nu însemna nimic pentru mine! Cum puteam să pierd ceva ce nu-mi dorisem? Cum puteam să pierd ceva ce consideram că-i efemer? Cum puteam să pierd un lucru de care am fugit dintotdeauna şi care paradoxal, a fost pentru mine cel mai lesne?

Am spus STOP. Şi, pentru că prima demisie după nici o lună, mi-a fost înapoiată ruptă în bucăţele mici-mici, atât de mici încât am crezut că-s zarzavat de ciorbă, atunci mi-am luat mână liberă. Pentru că aveam “voie”, acum puteam orice. Am redevenit repede eu însumi. N-a fost deloc uşor să mă accepte, să-mi accepte părerile, argumentele şi mai ales faptul că-i reprezentam pe ceilalţi. Răspunsul meu, cu tenacitatea mea a fost de fiecare dată acelaşi:

Pentru că eu de felul meu…pot pleca oricând şi singură!  Totul e să nu mă ţii de mâna….dar dacă mă tragi aproape…atunci de ce mă împingi în jos pe scări? Deci, dansăm au ba?

Înainte, aflam totul şi aveam libertatea să cârâi. Acum, ştiam totul şi aveam obligaţia să vorbesc! Abia acum am Puterea aşa cum o înţeleg eu să fie.

Luna asta, se face anul…Am tras două coloane şi apoi o linie.

Experienţa a reuşit. Rezultatul ? Ador tangoul!