zău, dacă ştiu…
31 Mar 2010 22 comentarii
…ce mă fac!
Fiecare primăvară loveşte în felul ei. Când aveam 20 de ani…anotimurile erau amestecate. Veselia şi vitalitatea erau prezente hăt, dintr-o iarnă până-n cealaltă…fără de pauză. Totul s-a sfârşit în primăvara anului când am împlinit 33 de ani. Copacii erau zmei, muştele erau cei mai minunaţi fluturi şi capul plin de triluri pe care le auzeam doar eu…
În primăvara aia, întorcându-mă de la Iaşi, în compartiment meu am avut surpriza să am drept companioană directoarea liceului unde îmi desfăşurasem activitatea. Cu doar câţiva ani mai mare, leoaică şi ea, n-a fost greu să intrăm în vorbă şi din vorbă în amănunte. Plângîndu-mă de stările euforice ce îmi erau necunoscute, mi-am exprimat speranţa că aceea primăvară e unică şi că, cu răbdare trecând-o, lucrurile or să intre în următorul an, în normalitatea pe care o cunoşteam. S-a uitat lung la mine şi mi-a replicat scurt: Aha, şi eu aştept să treacă…de vreo 3 ani! Iar după 40, am auzit, că-i şi mai şi!
Ani au trecut, fiecare primăvară e altfel, cu totul altfel. M-a bântuit euforia, tristeţea, iritabilitatea, plutirea, zăpăceala, somnolenţa, lenea şi Dumnezeu mai ştie câte altele! Fiecare, pe rând, spre norocul meu!
Anul ăsta, însă, au venit câte două…la pachet-ofertă, de parcă ar fi punga Turist!…O lene incomensurabilă, soră cu iresponsabilitatea, însoţită de o stare de somnolenţă aprigă! Mă strădui să mă mobilizez, sărbătorile îmi bat la geam şi uşă, iar eu, atunci când nu moţăi ca un moşneag în faţa tivi-ului, atunci sigur sunt plecată hai-hui prin soarele d-afară…
UPDATE: după ce că afară plouă…mai citesc şi experienţa în ale curăţeniei de la Ovewan! Era tot ce-mi mai lipsea pentru ca entuziasmul să fie deplin! Başca că are doar 2 camere + dependinţe şi totul numai pe orizontală!
omul care nu credea…
30 Mar 2010 18 comentarii
…în iubire. O poveste pe care am primit-o pe mail de la un prieten.
“Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.
Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.
Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.
Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.
Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.
Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.
Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”
El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.
Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.
Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.
Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.
Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?
Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.
Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.
De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.
Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.
Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.
Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.”
repulsie..
29 Mar 2010 Comentarii oprite
in Gânduri din pridvor, Păreri de pe ogor
… faţă de o sintagmă…
Ce nu te omoară…te întăreşte
…te face mai puternic…
De câte ori, nu auzim asta? Nu-mi mai amintesc cantitativ dar cu certitudine calitativ, da, prin spasmul involuntar pe care-l am de fiecare dată. De ce mă revolt organic împotriva ei? Nu mi-a plăcut şi nici nu-mi place rezultatul ecuaţiei din expresie. N-am nevoie de el. De ce să mă întărească? De unde atâta dorinţă să fiu puternică? Puternică faţă de ce sau de cine? Puternică e în antiteză cu ceea ce genetic sunt. Ne naştem fragili fizic şi sufletesc. La întoarcere, pământul ne dovedeşte că suntem la fel fragili. Atârnăm de un fir subţire, un pendul ce oscilează între fericire şi nefericire. Între ele, în echilibru, liniştea. Nu. Nu-mi doresc să fiu nici mai puternică şi nici mai întărită. Îmi imaginez un zid, cârpit cu mortar, sprijinit cu atele şi plin cu plase cu ochiuri largi prin care se strecoare picăturile de ploaie, al oricărei ploi.
Analizată în diferitele mele contextele, sintagma asta repudiată de mine, m-a găsit în două ipostaze. În încercări destinice şi în vehemenţa altora. De fiecare dată însă, am avut parte de o tristeţe zdrobitoare şi o melancolie iernatică. Am constatat, pe propria piele, că aceste stări nu ni se declanşează la ipostaze(pentru asta, genetic suntem puternici, altfel nu ne-ar fi date) ci din îndoiala asupra rezultatului şi al utilităţii apariţiei lor. Căci, ce rămâne după? Saturarea/resemnarea. Un pustiu deşertic. Un gol abisal. De fapt, sentimentele încercate nu sunt altceva decât o luptă acerbă cu indiferenţa noastră faţă de ceva exterior. Pentru care nu ne-am născut. E durerea pe care ne-o provoacă dislocarea interesului şi grijii. Epuizaţi, ridicăm zidul indiferenţei, împotriva asaltului. Al oricărui asalt. Şi al oricărui asaltator! Care asaltator? Dumnezeu? Omul de lângă?
Indiferenţa, o mânuşa ce nu mi se potriveşte, prea strâmtă mă încătuşează. Saturarea/resemnarea ucide spiritul. Nu le vrea, nu le doresc. Mă ucid pe dinlăuntru. Ucid speranţa în bine.
Abia acum am înţeles de unde atâta “trufie”(a mea) în desconsiderarea sintagmei. Pentru ambele ipostaze. Nu vreau să ajung să-mi impun indiferenţa…
N. Mihalkov : Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţământul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp” şi George Bernand Show: “Cel mai mare păcat faţă de oameni, nu este ura..ci indiferenţa faţă de ei. Indiferenţa este esenţa inumanităţii.”
bucuria de a trăi…
28 Mar 2010 17 comentarii
…la alţii.
Aseară, la naşi, ne-am delectat 2 ore şi ceva cu spectacolul de la Maastricht, din 2009. Spectacolul a fost oferit de cetăţenii oraşului, primarului lor, cu ocazia zilei lui aniversare.
Uimitor din toate punctele de vedere!
De la motivaţia acestuia, până la muzica clasică. De la calitatea muzicii şi a muzicienilor de pe scenă, până la numărul impresionant de voluntari pentru a realiza acest spectacol…De la ţinuta unui primar, până la locul modest pe care stă între ceilalţi participanţi. Şi, cel mai mult m-a izbit atmosfera…De la bucuria celor de pe scenă, până la bucuria celor de pe scaune. Bucuria de a trăi…
Şi, totul se întâmplă în Maastricht, un orăşel cât Medgidia noastră…
Desigur, pe feţele lor nu se citeşte nimic din : iau salariu, nu iau salariu… şi nici : mă concediază, nu mă concediază…
Melodia pentru duminica mea:
La mulţi Ani, Florinelor, Florinilor şi tuturor celor cu nume de floare!
nu, mulţumesc…
27 Mar 2010 11 comentarii
in Din grădină, Torcând la fuior
…dar, nu te vreau!
Sâmbătă trecută mi-am dus fata la o zi onomastică. N-am apucat să felicit părinţii, pe prieteni i-am pupat în grabă şi absent, pentru că vorbeam la telefon. Un telefon pe care-l mai aştept din când în când şi poate acum mai mult ca altă dată.
Povestea e simplă. Un teren tranşat în câteva bucăţi şi-o alee de servitute. Unele sunt de vândut. Cine nu şi-ar dori un pic de respiro financiar, o boare care să şteargă creditele ce nu se mai termină, datoriile ce se înmulţesc de la o lună la alta? Cine nu şi-ar dori, să bage mâna în buzunar şi spună dau atât, pentru că una e viaţa şi asta fără să facă calcule năucitoare şi subterfugii de tot felul? Cine nu şi-ar dori, să se oprească măcar puţin din a nu mai face din rahat, bici? Ei bine, eu una aş vrea.
Telefonul a venit cu glas de cumpărător. Un glas arogant de ţărămbete. Nu, nu judec pe nimeni doar asociez voci, accente şi mai ales vorbe, cu altele asemenea întâlnite în viaţa mea. Convorbirea n-a decurs normal. Adică cineva interesat întreabă, cineva la fel de interesat şi amabil răspunde. Amabilitatea mi s-a terminat undeva pe la jumătatea conversaţiei. Sunt învăţată cu negocieri, am negociat case, maşini, am cumpărat, am vândut. De dincolo, de data asta, la capătul firului mi s-a părut că e cineva vrea cu tot dinadinsul să-mi arate că marfa mea e cea mai proastă, că îmi face o onoare/un serviciu cumpărându-mi o parcelă. Mi-a defilat toate problemele pe care le considera ca fiind dezavantaje majore. Pentru că aşa a auzit el. L-am întrebat dacă vrea să bârfim ce zic babele de pe stradă sau vrea să ştie ce scrie în acte. A întors-o aşa cum nu-mi place mie şi instantaneu am simţit o repulsie faţă de omul acela. Că vezi Doamne, el doar întreabă. Meschin. Am încheiat convorbirea rămând să vorbim pe luni. Dar de ce, nu se poate mai repede? I-am explicat cu frumosul că vreau să aflu un preţ corect al zonei de la persoane profesioniste. Nu, nu mai ştiu, ultima dată când am ştiut a fost acum 4 ani şi nu pot să-mi dau seama cât a scăzut şi care este acel preţ care să fie profitabil atât pentru mine vânzătorul, cât şi pentru el cumpărătorul. Eu nu lucrez cu babele. A ţinut să-mi spună că piaţa a scăzut mult iar el cumpărătoul e unic, iar vânzători ca mine grămadă. Bine. Am închis. A închis.
Pe drumul de întoarcere spre casă, m-am tot gândit. Nu acolo, pe bucăţica mea, visez eu căsuţa aia, pe care am desenat-o iar şi iar şi iar? Încă mai am lista făcută cu mânuţa şi gândită cu căpşorul meu, de la beton, fier beton, până la acoperitoare! De dragul ei, n-am învăţat şi am calculat mai apoi, cum e înclinarea conductei de scurgere?? Ooo, şi câte şi mai câte! Pentru că într-o zi, o s-o fac! Planul ăla de pe hârtie se va transpune în realitate! De fiecare dată când mă gândesc la ea, aud zgomotul făcut de uşa de sticlă ce se deschide lateral…mă văd ieşind pe terasa aia mediteraneană…privind spre grădina plină cu cireşi…Simt mirosul ierbii…Hmmm…Atunci, eu, în asemenea condiţii, când pot hotărî pe cine să am vecin, l-aş vrea pe acest individ, la două case? Uite, cred că la asta nu s-a gândit s-o bage la dezavantaje! Mi-am luat telefonul şi l-am sunat. Nu vând, domnule! M-am răzgândit! Insistent, a vrut să ştie de ce. Pentru că vezi Domnule, o să fii vecin cu mine, iar eu, nu mulţumesc, dar nu te vreau!
Am rezistat 4 ani, mai am doi de credite, s-or sfârşi că doar nu sunt ca boala!
M-am întors către soţul meu pentru că îmi venise o idee. Dragule, pentru că aleea de servitute are doar număr cadastral, oare am putea să-i dăm oficial un nume? Dacă da, atunci aş vrea să numească ca Intrarea Ioan. Ca pe tata.
