repulsie..
29 Mar 2010 Comentarii oprite
in Gânduri din pridvor, Păreri de pe ogor
… faţă de o sintagmă…
Ce nu te omoară…te întăreşte
…te face mai puternic…
De câte ori, nu auzim asta? Nu-mi mai amintesc cantitativ dar cu certitudine calitativ, da, prin spasmul involuntar pe care-l am de fiecare dată. De ce mă revolt organic împotriva ei? Nu mi-a plăcut şi nici nu-mi place rezultatul ecuaţiei din expresie. N-am nevoie de el. De ce să mă întărească? De unde atâta dorinţă să fiu puternică? Puternică faţă de ce sau de cine? Puternică e în antiteză cu ceea ce genetic sunt. Ne naştem fragili fizic şi sufletesc. La întoarcere, pământul ne dovedeşte că suntem la fel fragili. Atârnăm de un fir subţire, un pendul ce oscilează între fericire şi nefericire. Între ele, în echilibru, liniştea. Nu. Nu-mi doresc să fiu nici mai puternică şi nici mai întărită. Îmi imaginez un zid, cârpit cu mortar, sprijinit cu atele şi plin cu plase cu ochiuri largi prin care se strecoare picăturile de ploaie, al oricărei ploi.
Analizată în diferitele mele contextele, sintagma asta repudiată de mine, m-a găsit în două ipostaze. În încercări destinice şi în vehemenţa altora. De fiecare dată însă, am avut parte de o tristeţe zdrobitoare şi o melancolie iernatică. Am constatat, pe propria piele, că aceste stări nu ni se declanşează la ipostaze(pentru asta, genetic suntem puternici, altfel nu ne-ar fi date) ci din îndoiala asupra rezultatului şi al utilităţii apariţiei lor. Căci, ce rămâne după? Saturarea/resemnarea. Un pustiu deşertic. Un gol abisal. De fapt, sentimentele încercate nu sunt altceva decât o luptă acerbă cu indiferenţa noastră faţă de ceva exterior. Pentru care nu ne-am născut. E durerea pe care ne-o provoacă dislocarea interesului şi grijii. Epuizaţi, ridicăm zidul indiferenţei, împotriva asaltului. Al oricărui asalt. Şi al oricărui asaltator! Care asaltator? Dumnezeu? Omul de lângă?
Indiferenţa, o mânuşa ce nu mi se potriveşte, prea strâmtă mă încătuşează. Saturarea/resemnarea ucide spiritul. Nu le vrea, nu le doresc. Mă ucid pe dinlăuntru. Ucid speranţa în bine.
Abia acum am înţeles de unde atâta “trufie”(a mea) în desconsiderarea sintagmei. Pentru ambele ipostaze. Nu vreau să ajung să-mi impun indiferenţa…
N. Mihalkov : Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţământul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp” şi George Bernand Show: “Cel mai mare păcat faţă de oameni, nu este ura..ci indiferenţa faţă de ei. Indiferenţa este esenţa inumanităţii.”
