oi fi răutăcioasă, dacă spun…
31 Aug 2010 15 comentarii
in + + +(Doamne fereşte!), Păreri de pe ogor
…Doamne fereşte?!
Primisem acum vreo două-trei zile, pe mail, niscau bancuri şi ceva poze. Una dintre poze, fiind o maaaaaare pasionată a filmelor cu Alien(+ + +), adică cum o văd pe sticlă pe Sigourney Weaver, cum caut butonul roşu dacă nu găsesc suficient de repede, săgeţelele de înainte şi înapoi la programe, mi-a atras atenţia suficient de mult cât să nu le mai văd pe celelalte. Alien. Varianta reală de pe la alţii.
Azi, clik, clik de două ori…şi găsesc fără să-mi doresc şi varianta autohtonă...cu prezentarea din spate a “minunatei” făpturi cu iz extraterestru Hollywoodian… evident sub egida frumuseţii…Hai, nu zău! Serios???
scăpaţi …
30 Aug 2010 12 comentarii
….de sub control.
Scriam săptămâna trecută despre diversele care m-au adus să preţuiesc mai mult a ” a avea şi a trăi” decât a “avea şi a vieţui”. Ca să ajung până aici, mi-au trebuit multe ca să acumulez şi multe ceasuri de gândire. Evident, am luat în calcul şi ce spunea Marian S în comentariul lui. Cum de altfel şi ce spunea Florin şi încă multe altele. Una dintre ele a fost cea referitoare la relativitate. Micşorarea cu 25% a salariilor noastre a adus pe foaia de hârtie o sumă perfect egală cu salariul meu lunar înainte de micşorare. Concluzia a fost extrem de seacă şi lucidă. Dacă eu, aş fi stat acasă în ultimii 15 ani, am fi avut tot atâtea venituri cât avem astăzi. Deci, per ansamblu, un om se rezumă, până la urmă la satisfacţia profesională, pe care însă, în ultimii 3 ani -cu mici excepţii-n-am mai regăsit-o.
Trecutul recent şi viitorul apropiat nu au decât rolul ca privind detaşat şi independent(indiferent ce anume te aduce într-o astfel de stare) să percepi relativitatea atât la nivel micro cât şi la nivel macro. Măsurile luate şi mai ales cele ce urmează- mai mult la cei cu venituri mici, mai puţin la cei cu venituri mari(şi aici să fie clar, nu mă refer la nesimţire!) – încurajează nemunca, educaţia cât mai puţină şi prin urmare, mediocritatea în societate. Mai mult, ele au rolul de a domestici colţ cu îndobitocirea.
Sâmbătă seară, cineva, vorbea de noţiunea de “om gol”. Cu toate că clik-uiam de zor, urechile mi s-au făcut pâlnie. Omul gol, spunea, nu are idei, nu are principii, nu are rădăcini şi aşa poate fi ghidat, manipulat, sacrificat ori de câte ori interesele o cer, adică permanent. În schimb, li se oferă exact ce-şi doresc, exact ce vor să audă. Bula iluziei perfecte. Privind spre ce-am scris săptămâna trecută, privind spre o anume clasă politică, mi-am dat seama cât de plină e societatea(deja!) de astfel de roboţi-marionete şi noţiunea în sine, exprimă perfect cu ce ne confruntăm azi. Scoşi din colţurile umbrite ale societăţii, oamenii goi, înfometaţi de anii de istorie a moralei şi a valorilor, au prins gustul puterii.
Induşi în eroare de industrializare, răscoala roboţilor cea trâmbiţată de Saint Fiction, am asimilat-o greşit cu răscoala maşinilor. Maşinile umane/roboţii există : cu carne , sânge şi oase – oamenii goi. Toate instrumentele de depistare a lor au fost găsite şi sunt utilizate. Breşele-nevoile lor- au fost citite. Butoanele au fost acţionate, maşinăria oamenilor goi, a fost pornită. Globalizarea îşi spune cuvântul. Cu cealaltă faţă a monedei.
no one keeps…
29 Aug 2010 12 comentarii
…a secret…
UPDATE: aseară târziu, în plină noapte, am căutat o melodie. Ca la orice alt om, gândurile se ascund în spatele cuvintelor. Şi, tot ca orice om, am secrete. Youtube-ul m-a aruncat în melodia asta. Am simţit dezamăgirea unei generaţii. Generaţia tânără. Neîncrederea ei. Chiar, pot spune după monotonia melodiei, resemnarea/lehamitea se aude printre note. S-au născut într-o lume în care oricine şi orice îi trădează.
Generaţia oamenilor singuri.
nu daţi banii pe prostii…
28 Aug 2010 13 comentarii
in Buruieni
…aruncaţii în pustii!
Sau,
Circulaţi, circulaţi şi nu uitaţi :
În şir indian, aliniaţi!
Sau,
Foaie verde de cicoare,
Şi când criza e în floare,
Ce ne doare cel mai tare?
dicţionar intern…
27 Aug 2010 27 comentarii
in Gânduri din pridvor, Torcând la fuior
…al orgoliului. Schimbări de definiţii.
Acum vreun an de zile, cineva mi-a zis, auzindu-mă vorbind de serviciul meu : Mah, în puii mei, da’ dă-l draq de serviciu! Nu mai pune atâta suflet! Replica chiar dacă aparent am parat-o, mi-a rămas pe discul capului. Corectă până în pânzele albe! Preamultul acumulat în timp…fă şi aia, da’ şi p-aia, fă tu asta că nu ştiu/n-am io timp, başca tâmpenia perfecţionistă ” decât s-o facă X şi să iasă un rahat…mai bine o fac io”…Categoric nu aveam nici cum să rezist şi nici cum să le duc precum măgarul până crapă! Cu ficatu’ cât un cal, băgam somnoasele alea de 4-5 ore când ajungeam acasă de nu mă mai trezeam nici să-mi iau copilul de la şcoală! Atunci a fost pentru prima oară(şi de atunci se repetă constant cam o dată la 3-4 luni) când mi-a săgetat prin cap să dau la naiba funcţii pe trei monezi şi de exerciţii publice de putere!
De fiecare dată, însă, m-am remobilizat. Că doar n-or murii caii când vor câinii(Sâc!). Că doar nu le-oi da satisfacţie(şi imaginaţia îşi face şi ea numărul şi normal îl şi vedeam pe tembel cu rânjetul până la buric!)-dacă n-o face de mine, tembelul oricum o face de altul. Că ce-or să zică, că n-am fost capabilă, că o să atârne la nu’ş ce dosar de carieră-parcă se poate vorbi de carieră într-o instituţie publică în care relaţiile spun totul şi…de când mă interesează pe mine cariera??? Că dacă mă interesa mă duceam draq la privat! Că dacă nu mă bag io, se bagă vreun dobitoc…Ei da, când ceva trebuie să cadă apăi cade şi cu toţi deştepţii la un loc, când e să urce o urcă vreun barosan(cu interese), în palmă. Că sunt obosită da’ lasă că îmi trece după sărbătorile de iarnă, să mai am răbdare, să nu iau hotărâri pripite. Aşa am gândit şi până la concediul din vara asta. Dar, mai toate momentele de odihnă s-au şters repede -mult prea repede şi mi-a spulberat iluziile. Realitatea?
Mi-am strecurat problemele de sănătate printre, ca şi cum le-aş fi făcut o favoare să le rezolv. Am ignorat culoarea vineţie de câteodată, ca şi cum mie nu mi s-ar putea întâmpla nimic rău. Mi-am strecurat familia printre, ca şi cum anii se întorc înapoi. Mi-am adus probleme acasă şi le-am lăsat să-mi perpelească nopţile. Mi-am îndoit coloana vertebrală pe alocuri în numele diplomaţiei, din nevoia de a rezolva problemele.
De data asta însă, nu mă mai pot împăca pe mine cu mine. La draq cu orgoliul şi cu rânjetul mai ştiu io cui, că n-are decât să râdă/să se bucure/să joace ţonţoroiu/ să facă şpagatul de bucurie! La draq şi cu instituţia lu’ peşte prăjit! Şi acceptarea are o limită. Dacă şi p-aia o încalci atunci clar că tragedia care ne-a zguduit pe toţi săptămâna trecută se poate repeta în orice domeniu de activitate şi mai mult la nivel personal! Am băgat sânge în instalaţie şi-am zis simplu: faceţi aşa cum vreţi dar nu cu mine! Să facă altcineva!
Dacă mă gândesc la nu’ş ce repercusiune? Dacă o să fie, să fie! Ducă-se! O să fiu mai liniştită şi-o să am mai mult timp şi dispoziţie pentru mine şi familie! Per ansamblu chiar o am şansa să mor şi sănătoasă!
Până una alta, acum desprinsă de pietroiul vanităţii, iote la ce mă gândesc : să caut imagini care-mi plac cu diverse interioare sau exterioare de casă. Un soi de proiectare pe bucăţi. Deocamdată, am găsit terasa ideală pentru sufletul meu, unde mă văd citind o carte sau stând de vorbă cu ai mei:
