câte femei…
30 Sep 2010 10 comentarii
…câte femei…
Maşina opreşte. Mă dau jos. Cu paşi repezi ajung în holul colăitor de oameni. Femei cu burta la gură ţinându-se de spate, tinerele nedoritoare de a da viaţă, bărbaţi nervoşi şi agitaţi. Intru, da, da, sunt programată. Salonul cu 6 paturi e aproape gol când ajung ca mai apoi să se populeze rapid.
Ne privim una pe alta. Părem atât de diferite şi probabil că aşa şi suntem în afară. Acolo e doar emoţie, nelinişte şi teamă. Toropeală. Închid ochii şi-mi încurcişez mâinile. Aştept. Cineva sparge tăcerea. Ascult. Albul dimprejur rupe formele de respect formale. Tu şi tu. Fiecare cu povestea ei. Ascult. Şi poveştile seamănă. Şi suferinţele pentru care am venit, sunt asemănătoare.
Dintr-o dată îmi dau seama că am uitat sentimentul ală. Radiografie. Lumea de dincoace de ziduri versus lumea de afară. Simplitatea versus complicat. În încăperea aia nu eram decât Femei, nici urmă de Doamnă, Mamă, Doctor, Inginer…sau orice altceva. Iluzii sociale versus fiinţe muritoare.
Simplitatea ridică barierele. Vorbim despre ceea ce nu se vorbeşte: de evoluţii, de urmări, de bani. Acolo orice subiect se devoalează şi ne comparăm fără să fi vrut vreodată. Ne pregătim plicurile la unison. Rând pe rând, pleacă, se întorc. Zâmbetele se transformă în rictusuri şi neputinţă. Ne ajutăm una pe alta. Suntem doar noi, atât avem. Sinceritatea empatiei este dezolant de reală şi atât de neprefăcută…!
Sunt ultima. Nu mă dezic. Ceea ce a fost valabil pentru celelalte 5 nu-i valabil şi pentru mine. Drogurile mă trezesc în loc să mă ameţească. Lucidă până în ultima celulă. Îmi vine să râd şi nu pot fiindcă mi-e teamă că până să se înţeleagă…îmi vor anihila statutul de bolnav, voi deveni o simplă boală din teoria cărţilor. Mă ascund în spatele unor bancuri şi trec momentele acelea şi imediat următoarele. Convulsii şi febră. Trupul mă trădează pentru 10 minute. Celelalte sunt lângă mine. Nu mai sunt singură şi de altceva nu-mi mai pasă.
Nu ne ştim numele şi totuşi ne cunoaştem prea bine. Plecăm, pe rând, spre casele noastre şi ne urăm sănătate ştiind că ne vom revedea în drumul comun.
azi mâine…
29 Sep 2010 Comentarii oprite
in Posomoreli
…va fi ieri.
Când am zâmbit. Toată ziua. Dincolo de el, era doar aşteptare, păsuindu-i pe alţii.
Ieri, fiindcă deja e azi…
..şi e târziu.
eschiva…
28 Sep 2010 8 comentarii
…ca protecţie…
Socotesc că nimic nu-i nou sub soare…
Cineva îmi povestea zilele trecute despre o experienţă pe care a avut-o cu mama unui adolescent. Aflase, cu totul întâmplător, despre niscai apucături ale băiatului. Nu importă ce anume, oricum suficient de grav cât să nu se poată trece cu vederea. Şi-a stabilit o întâlnire cu mama şi i-a spus ceea ce aflase. Paradoxal, mama la aflarea veştii şi-a dat capul pe spate şi a râs cu toată fiinţa ei. A minimalizat evenimentul până în pânzele albe. A refuzat orice ajutor. Doamna care-mi povestea, îmi spune că a avut un sentiment tare controversat. Ajunsese să se îndoiască de ceea ce văzuse, de ceea ce ştia. Povestea teoretic, avea happy end. Real, nici cea care mi-a povestit n-a ştiut vreodată. Copilul a fost mutat la altă şcoală, familia în alt cartier. Şi-au pierdut urma. Explicaţia ei, în ceea ce priveşte comportamentul mamei, se rezuma la protecţie: a ei ca mama, a lor ca familie, implicit a băiatului.
Oameni şi oameni.
remember…
27 Sep 2010 12 comentarii
…Oblio?
Aseară, am citit o declaraţie de iubire. Nimic nu-i întâmplător…
