yah…

…duminică, primită de câteva zile. Iah…

Privesc pe geam. Ce duminică tăcută! Foşnetul,de ieri, al frunzelor s-a transformat în nemişcare. 2 grade şi-o rază mijită de soare.

Bună dimineaţa!


ritual la început…

…de weekend.

De la începutul şcolii după amiaza de vineri din incertă, a devenit certă. Adică e ziua în care vine o Doamnă Profesor. La meditaţii. Pentru mine, adevărata viaţă de boemă, începe de când plec de la job aproape fluierând. Nu, s-au dus vremurile în care fluieram a pagubă. Chiar dacă încă persistă obiceiul local de a da “veştile bune” fix cu juma’ de oră înainte să plece salariatul, io nu mai muşc momeala ţâcniţilor! Ehe, taică, ar fi zis bunicul cu faţa lui senină, până luni e cale lungă! Eu am adaptat cu timpul şi completat cu: Da, să-şi frigă ficaţii la jăratecul weekendului!

Deci, revenind la bella vita, de cum intru în curte totul e drămuit. Pas cu pas. Încălţată că nu-i timp de bune maniere. Trec pe lângă ghiveciul în care Pusi scărmăne zi şi noapte, în căutare de râme, pe care atunci când le găseşte, mi le pune în faţa uşii dormitorului ca să mă întâmpine dimineaţa, să stiu ce harnică e ea şi cum îşi mai merită wiskas-ul…Mda, oricum o hrănesc şi fără restul de frunze, pământ şi perfectele urme de lăbuţe de pe gresie. I-am spus, însă-i pisică de onoare şi nu se lasă intimidată de bunătatea mea! Mă înarmez cu aspiratorul tradiţional. Dau să-l plimb în pas alert din sufragerie până-n baie cu ocol de bucătărie şi dormitorul nostru, că tot e şi el p-acolo. Aspiratorul porneşte vajnic şi scoate după câteva momente, un zgomot obosit ce nu mi se racordează cu memoria a ceea ce ştiam de săptămâna trecută. Verific să văd cum stă cu puterea de absorbţie la ţeavă. Leşinată. O fi plin. Nu-i. Mă uit la un filtru. Precis, îmi zic. Nu greşesc. Deschid geamul cu scopul să-l scutur ceea e şi fac preţ de 5 secunde. Apoi constat că nici mâna nu mi se mai vede. Nu mere aşhea. Abandonez aspiratul şi-mi zic să-l las după ce dau tura de dezinfectat/şters/curaţat chiuvetă/vas/cadă. Le fac lună. Şterg şi praful. Mă întorc la filtru. Ies în curte de data asta. Rezultatul aproape la fel da’ acuma nu mă mai văd deloc pe mine. Îl spăl, îmi zic. Şi-o fac în stilul meu propriu şi personal. Cu tot sufletul. Ceea ce se vede repede pe faianţă, gresie şi nu se mai vede deloc nici cada şi nici chiuveta. Aaaa, oglinda trebuie şi ea ştearsă din nou. Mda. Le iau de la început.

Aspiratorul şi-a revenit şi înghite repede cm cu cmp de covor, gresie…inclusiv mochetele de la baie. Mă aplec să trag de una din ele, aspiratorul se bate cu mine, îl opresc şi-o recuperez pe una dintre ele. Plimb şi mopul cu aceeaşi dexteritate şi îmi dau seama că vremea curţii a venit. Drumul de la poartă până la uşa poate fi anevoios dacă Dora are digestia bună sau vine frigul ceea ce-i face digestia bună. O fac şi p-asta. Şi spăl cu miroase de lăcrămioare. Şi mătur apa spre canal.  Şi sunt lată de oboseală. Mă uit la ceas şi ceasu-i târziu.

Şi uite ashea, nu sunt eu de capul meu…

Ps. 1…hehehe…se pleacă în tabără şi normal…cu noaptea-n cap…

Ps.2...şefa, m-am conformat?

Bună dimineaţa!

gutui…

…un pic de culoare şi cer senin…

Duminică am fost la ea. La mama. Înainte să urc, am vrut s-o zbughesc în bisericuţa de lângă blocul ei. Cu zbugheala m-am descurcat însă, cu intratul ba. N-a fost chip. Un unul mi-a zis ferm că s-a închis. Cu dezamăgire, am privit spre cer. S-a închis la biserică…dar nu s-a închis la Dumnezeu, m-am gândit. Şi iar mi-a revenit credinţa mea dintotdeauna că-L găsesc peste tot…şi el pe mine. Am urcat la etaj. Fiecare a rezolvat câte ceva, unul cu şurubelnită, altul cu placatul cu polistiren balconul mamei. Soarele bătea în geamuri, o dulce somnolenţă m-a cuprins. De acolo de pe canapea, cu ochii închişi, cu soarele ce îmi mângâia creştetul capului, ascultam sunetele îndepărtate. Nişte maşini, glasuri de copii şi ciripit de vrăbiuţe certăreţe. Timpul şi-a întors timpul şi, pentru câteva momente, am trăit aceea senzaţie că sunt iar copil. Linişte. Seninătate. Zâmbet. O pace interioară pe care abia acum, om mare, o înţeleg şi o apreciez. Glasul ei, sparge tăcerea visului meu:

- Să-ţi aducă mama o pernă! Că aia nu-i bună…

Zâmbesc, nu, nu mi se pare…încă, mai sunt copil.

pe şi lângă vatra….

…cailor putere…

 

când mergem înainte…

…când punem stop.

Ninge cu duşmănie

Ninge cu duşmănie,
Cu ură cade zăpada
Peste apele îngheţate cu ură,
Peste livezile înflorite din răutate,
Peste păsările înrăite care îndură.
Ninge ca şi cum prin zăpadă
Ar trebui să se sfârşească
Viaţa acestui acvatic popor,
Ninge cu o încrâncenare
Omenească,
Ninge otrăvitor.
Pe cine să mire?
Doar eu mai ştiu
Că ninsoarea
A fost la-nceputuri iubire.
E atât de târziu
Şi ninge hidos,
Şi nu-mi vine-n minte
Decât să aştept
Lupii flămânzi,
Să le fiu de folos.

Ana Blandiana.

M-au atras versurile :” Ninge cu o încrâncenare /Omenească.” Pentru că asta văd din ce în ce mai des. Încrâncenare a faptelor şi a ideiilor. Căile de mijloc au dispărut, au fost date uitării. Din ce în ce mai des e ” a mătii” versus “ba p-a mătii”. Cu ură. Cu patos. Cu capetele înfierbântate. Cu orice preţ. Viteji la scară mică, de doi bani. Doi bani, adeseori inexistenţi. Mă uimeşte cum instinctul de conservare dispare în faţa vitejiilor măreţe dar se înalţă ca un tzunami nimicitor în faţa celor mărunte. Cum se vociferează aprig şi sacadat ca un lătrat de câine turbat, în schimb se rod unghiile în faţa ecranelor fie ele tivi-istice, fie ele monitoare. Pentru că, acolo se opreşte vitejia. Acolo e cald, e radet pauşal plătit ori ba, dar e cald şi bine.

Mă uimesc şi vrăjmăşiile închipuite. Palate de cleştar, reci şi viermănoase, înălţate în timp, în minţile unora, până când acestea i-a înconjurat şi i-a biruit fără ca cei, acum înlăuntrul lor, să-şi mai dea seama prea stăpâniţi de stoicismul şi încrâncenarea propriilor plăsmuiri. Fără plus valoare, vânători de cusururi, ale altora, reale şi de cele mai multe ori închipuite, le înaripează şi cu aripile lor acoperă ce n-au ei şi nu s-au născut să aibă. Golul acestor fiinţe este imens şi fiecare clipă sticlos de dureroasă. Lilieci atârnători, nişte biete victime nevrednice de milă.

Şi cum spunea Doamna, uneori am sentimentul stupid şi copilăresc că “Doar eu mai ştiu/Că ninsoarea/A fost la-nceputuri iubire.”  Însă refuz să cred în singurătate şi îi caut şi pe ceilalţi rătăciţi, ca şi mine.

Căci, tot această mare Doamna a poeziei româneşti mai spunea :

Ce este o călătorie dacă nu o încercare de a vedea cum, în alte condiţii, sufletul nostru rămâne acelaşi?

Previous Older Entries

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers