oglindă, oglinjoară…

10 Noi 2010 78 comentarii

by Ana lu' Manole in De rasul curcii

…cine-i cea mai frumoasă zombii… din parcare?

Nu sunt o fană a machiajului. Şi la capitolul ăsta trebuie, ca la orice altceva, chef. Dacă nu-i, atunci, săpun, apă şi prosop. Din acest motiv, în 80% din cazuri umblu fără însemnele de indiancă plecată cu ulciorul la pârîu. Cu excepţia rujului cu care mă pictez în trafic, între două staţionări care de altfel mi-ar permite să pictez toţi pereţii prăvăliilor din zonă.

Vineri însă, din cauza karmei odihnite şi-a dorinţei de a sărbători intrarea în concediu, am avut un avânt din ăia 20%.  Apă, săpun, prosop, măsuţă cu smacuri şi orice altceva, de la papiote de aţă până la ultimele mostre din revistele de astă vară. Desigur, acolo poţi găsi şi bomboniera de la bunica şi farfuria din bambus adusă acum 30 de ani, de tata, dintr-o ţară africo-mediteraneeană. Mă rog, e măsuţa mea şi eu, în principiu, dar de fapt giroscopic, mă descurc cu tot ce e pe ea. Cum de obicei între două cremuiri trec şi 2 luni iar pusul capacului la loc nu e chiar musai, în borcănel n-am mai găsit decât o pastă bine aderată şi de nedezlipit pe pereţii lui. Iau la nimereală una din mostre şi la lumină chioară citesc Nivea pe ea, îmi zic : e bună! Mi-am mai lipit peste crema aia şi un fond de ten, restul chiar banal căci nu descriu aici procesul tehnologic şi arta Shiseido.

Veselă şi bine dispusă m-am urcat în maşină, nu înainte de a-mi şterge temeinic geamurile, cu cârpa din dotare până când ea s-a făcut neagră şi geamurile iarăşi transparente. Pe întuneric am plecat din faţă casei şi-am ajuns pe lumină într-o parcare din faţa clădirii unde îmi propusesem să ajung mai înainte de servici. Ca orice femeie, cocheta din mine, imediat după ce opresc motorul şi trag regulamentar frâna de mână, las oglinjoara să-mi mai privesc o dată chipul bell. Bine că am tras frâna de mână că-mi pleca maşina la plimbare! Să fac stop cardiac, să-mi sară rimelul de pe gene şi vopseaua de pe păr, să se spargă la fel de regulamentar oglinda!

Ca să înţelegeţi ce-am văzut ar trebui să fac apel la filmele de altădată cu vestiţii zombii. Da, aia staţi la 2 metri adâncime, unde apa, viermii şi alte lighioane au mustit pe ei de le-au ridicat pieile şi le-au umflat ochii. Ei, bine, în oglinjoara aia era unul d-ala şi-şi belea ochii la mine! Am început să-mi pipăi faţa. Pielea cădea, precum zarzării la furtuna cu piatră! Vreo 30 de secunde de panică, în care ideea cum c-aş fi pacientul zero al leprei din anul 2010, era la fel de prezentă în mintea mea ca şi imaginea din oglindă!  Îmi ridic bretonul şi imaginea mă copleşeşte. Bucăţi de piele ridicate ca tabla de pe casă după ce-a trecut taifunul Maritza! Mă uit disperată în geantă în căutare de orice ca să mă şterg. Nu găsesc. Mai aveam puţin şi foloseam CI sau orice card din dotare pe post de spatulă! Îmi frec fruntea cu mâna şi valuri, valuri de bucăţi cad pe puloverul negru(nici nu putea să fie de altă culoare!).

Dau cu ochii de cârpa de geamuri. Aia neagră, da, dar umedă. Caut deznâdăjduită un colţ cât de cât decent la culoare. Nu-l găsesc şi privindu-mă încă o dată în oglindă, nici nu-mi mai pasă! Frec, şterg. Pieile, râuri-râuri. Mă privesc iară. Descuamarea finalizată. Faţă roşie. Dungi negre. Pe nume de cod: Mascăgeamuri.

Trag aer în piept şi-o iau pe firul artei. Undeva mi se strecoară o idee. Cremă Nivea verde??? Nup. Mască Nivea. Îmi adorm neliniştea leprei până acasă. Coşul de gunoi confirmă, de unde acum pot să spun: fondul de ten peste o mască de faţă, pe faţă, e patologie curată!