motivaţia..

10 Ian 2011 48 comentarii

by Ana lu' Manole in Poveşti la gura sobei

… o problemă de matematică.

Articolul lui Slvc mi-a adus aminte de cât de chinuitoare a fost matematica pentru mine. Nu bre, de înţeles era uşor mai era cum mai era dar nu mă lăsau ai mei până nu umpleam caiete întregi cu exerciţii, de mi se umflau buricele degetelor!  Copil fiind, nah, nu mă omoram după muncă! Şi mai ales d-aia suplimentară, că eram copil normal, mai repede adunam gaşca să ne luptam în săbii decât să-i rezolvăm lui Gheba problemele! Că dacă el le-a scris, el să şi le rezolve! Mda, asta era părerea noastră ceea ce nu prea coincidea cu părerea părinţilor noştri doritori de copii deştepţi! Pe draq, de unde să iasă deştepti când noi eram generaţia “ne urcăm în copac da’ cum ne dăm jos?!”

Nah, acum de voie de nevoie, făceam şi ce nu ne plăcea, cam pricepusem noi cum stă treaba cu balaurul numit treaptă de ne bătea în poartă! Bieţii părinţi! Care mai de care încercau cumva să ne motiveze, când cu aia ruptă din rai, când cu vreun produs de contrabandă…gen adidaşi cu 3 dungi…vreo pereche de blugi sau mai ştiu io ce drăcie pe tichie că şi la insigne ne bucuram ca proştii! În ceea ce mă priveşte, nu puteam să nu fiu un copil ca toţii copii, adică cu sau fără adidaşi, cu sau fără lecţia pe “cald” spre “fierbinte” a vreunei palme părinteşti, tot aia făceam…promiteam(că doar nu mă durea gura!) şi când auzeam strigăturile şi fluierăturile găştii, fuguţa la lift şi tulea printre blocuri! N-am scos vreodată vreo vorbă, însă, de cât de tare mă speria nemernica aia de treaptă şi în mintea mea de copil ce mă motiva cel mai tare e că mă şi vedeam cu 8 clase, în fabrică la strung, venind vreun Gogu de maistru să mă întrebe cum stau cu norma la prelucrări prin aşchiere! Normal, profitam şi io cu ochi candizi de “impulsurile” părinteşti concretizate prin mărfurile mult dorite de o întreagă generaţie. Deci, per ansamblu, io cu motivaţia imaginea în cap a nenorocitului de atelier(cu tot cu soiosul cu boneta dată pe spate), ei cu credinţa sigură că au găsit cum să-şi motiveze copilul, treburile mergeau bine spre foarte bine, cu note din ce în ce mai mari şi cu o superactivitate la orele de matematică. Toată lumea fericită : io vedeam că nu muncesc degeaba, ai mei mulţumiţi că aveam rezultate şi exista speranţa de a nu alerga cu dosarul la profesionale.

Toată această armonie, însă, avea să se sfârşească din motive “pedagogice” aplicate de însuşi profesorul de matematică care vazându-mă cu rezultate din ce în ce mai semnificative, crezând că deţine adevărul absolut şi priceperea deplină în arta educaţiei unui copil, în speţă a mea, a avut altă părere despre ideea de a mă “motiva” şi anume de a mă subaprecia crezând că astfel îmi stimulează ambiţia. Evident, conjunctura i-a fost favorabilă(dar de care n-a ştiut, însă, zeii l-au ajutat) şi exact în momentul în care miza unei note mari la o amărâtă de teză era o minge de baschet, s-a găsit el să-şi aplice teoria. Şi pe deasupra, mai avea şi prostul obicei de a nu ne arăta niciodată lucrările/tezele ci doar de  ne comunica notele. Respectiv pentru mine, un 6.

Ce-a ieşit?! Un balamuc total! Neîndreptăţeşte un leu şi ţi-ai dat foc la valiză! Ajunsesără ai mei să mă roage s-o las draq de notă, că ei nu se supără, că data viitoare sigur o să fie mai mare şi că oricum îmi cumpără mingea de baschet! Normal, nici n-am vrut să mai aud de mingea de baschet! Io vroiam dreptate(reeditarea lui  1907-Noi vrem pământ!)! Vroiam să-mi văd lucrarea, să văd eu cu ochişorii mei unde am greşit! Şi cum el îmi refuza acest drept, singurii care mă puteau ajuta, erau tocmai ei, părinţii. Şi-au dat seama că nu e de şagă abia în momentul în care au aflat că o luasem pe urma Mioriţei! Ce apă?! Ce mâncare?! Ce şcoală?! Tata mai avea un pic şi-şi cumpăra o altă curea! Nimic n-a mers! De nevoie, bieţii oameni, s-au îmbrăcat cu hainele cele bune, şi-au luat drumul şcolii. După vreo juma’ de ceas de discuţii cu directorul şcolii şi profesorul de matematică, au ieşit zâmbitori. Luasem 10. Dar, nu asta îmi dorisem ci eu ştiind ce-am făcut în lucrare, vroiam să VĂD! A încercat tata să mă târîie din şcoală ca pe sacul de cartofi! Degeaba! Şi s-a întors bietul om la director şi după alte 5 minute m-a chemat şi pe mine în birou. Atunci, am văzut ce înseamnă un 10 adevărat! Al meu! Cu lacrimi în ochi, l-am privit cu dispreţ pe omul care încercase să mă schimbe necunoscându-mă şi din acel moment, m-am mutat în ultima bancă şi niciodată n-am mai participat activ la ora lui. În băşcălie, ieşeam la tablă numai la cele mai grele exerciţii, scriam şi ştergeam tablă după tablă până le terminam şi, abia atunci, mă întorceam special cu faţa către el pentru a-i râde în nas, ca mai apoi, fără o vorbă, să mă întorc la locul meu.

Morala? Niciodată n-ai să ştii ce-l motiveză, cu adevărat, pe un om, chiar şi copil fiind. Şi nu miza pe ce crezi tu că îl motivează fiindcă s-ar putea să dai greş…