povestea unui şef de trib…

19 Ian 2011 23 comentarii

by Ana lu' Manole in De rasul curcii

… care s-a sculat, într-o dimineaţă, al draq!

A fost odată că niciodată, că dacă nu-ar fi fost nu s-ar fi povestit.

Într-un sat pierdut prin jungla africană, era un trib străvechi. Şi tribul asta cu câteva sute de suflete, ca orice alt trib de pe pământ, se gospodărea după nevoile şi mai ales după fie vrerea zeilor, fie după vremea cea vremelnică. Aproape la fiecare doi ani, zeii hotărau, prin aruncarea zarurilor numai de ei ştiute, cine o să fie şeful de trib. Sătenii obişnuiţi cu obiceiurile locale, născuţi şi crescuţi în zona junglei şi a intemperiilor de tot felul, proslăveau pe rând, zeii, şefii şi ploaia, ori de câte ori schimbarea se făcea şi-şi vedeau liniştiţi de treabă : ba la vânătoare, ba cu gospodăria, ba cu comerţul cu satul vecin, ba îşi creşteau copii după tradiţiile şi regulile tribului.

Mulţi şefi de trib a avut satul…Atât de mulţi, că mai nimeni nu-şi mai amintea de toţi. Poate vraciul ori vreo mamă a satului…Anii s-au scurs, şefii de trib se schimbau, însă, satul prin chibzuiala sătenilor şi priceperea lor, îşi continua existenţa…după cum fusesără învăţaţi din moşi strămoşi.

La ceas de iarnă şi din plictiseala zăpeziilor de pe alte continente, zeii au schimbat iară şeful de trib cu un sătean dintr-un sat vecin pripăşit şi acolo de prin alte sate ceva mai depărtate. Sătenii, şi-au văzut de treabă aşa cum ştiau ei mai bine, însămânţau câmpurile din jurul satului, alergau la vânătoare şi umpleau cămările. N-a trecut mult, însă, că şeful cel nou de trib, crezând în nemurire mai aprig decât alţii, s-a gândit să sacrifice mai des săteni, să schimbe regulile satului după vrerea lui. Cu timpul, recoltele s-au amestecat, vânătoarea n-a mai umplut cârligele cu cărnuri puse la afumat. Cămările au început să fie din ce în ce mai goale, oamenii din ce în ce mai sătui de ordinele haotice şi despotice se descurcau după cum puteau fiecare.

Azi aşa, mâine aşa, nepriceperea şef de trib… a nemulţumit din ce în ce mai mult sătenii. Încolţit de reproşuri, ba că satu’ e neîngrijit, ba ca sătenii sunt săraci şi neapăraţi, ba că n-a avut inspiraţie,  ba că s-a închinat prea mult la zei şi habotnic a jertfit prea mulţi pe piatră sacră, ba că tobele nu mai bat în ritmurile de altădată şi nici dansul nu mai aduce ploaia…şeful de trib din ce în ce mai înghesuit iese în capul satului cu toporişca …şi-i căsăpeşte pe săteni care, de-atâtea lipsuri, îl aşteptau cu  furcile în mână…

Deh, varianta africană a proverbului românesc cu sfârşit de loose-loose…aia văcarului supărat pe sat…