împletind o coadă…
28 Feb 2011 17 comentarii
…de peşte…
Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten despre modul în care percepem, fiecare, să luăm o decizie, o hotărâre. Ca punct de plecare ne-am găsit similitudini comune. Şi despre felul ăsta vreau să scriu. Al meu, nu al lui.
Definind subiectul, mă refer fix şi doar la acelea importante. Cu adevărat importante. Şi, de regulă, nu le iau imediat. Cel puţin, a doua zi. Mereu am considerat că există o a doua zi. Dacă e să fie. Că hotărâriile nu se iau la “cald” spre fierbinte. Că trebuie ca dimensiunile uriaşe dilatate spre exagerare, să revină la un mijloc, cât poate fi de mijloc, odată ce s-a produs efectarea de oricare ar fi ea. Exaltată sau refulată. Că trebuie cernut ce mai rămâne, din ceea ce s-a aşezat şi cât este real. Cu bune şi rele. Cu recunoaşteri şi cu gratuităţi. Cu frustrări şi cu zdrobit, cerebral, vanităţi. Cu “nu trăiesc în pădure” şi cu ce se poate duce mai bine : de tot sau mai vedem. După caz. Nimic nu-i pe gratis şi nimeni nu moare de grija ta. Că acolo unde scuipi(când îţi trece)nu te apuci să lingi. Aşa cum, acolo unde te-ai fript cu ciorba, e bine să sufli şi în iaurt.
După părerea mea, “mai vedem” e mai dificil. Mult. 1+1, la superofertă. O parte umană rănită convieţuind cu o parte umană morală. O altă şansă, o portiţă deschisă, pe care aştepţi să vezi ce “intră”. Dacă a meritat sau ba. Cu riscul asumat a ceea ce poate fi mai rău: dezamăgirea şi deziluzia. Când certitudinea îţi râde în nas şi îi răspunzi cu pacea sufletească a încercării, până la capăt. E ce consider eu ca trebuie făcut. Mi-ar plăcea să spun că îmi merge mai bine dar n-o pot face. Pot, însă, spune cu certitudine că îmi e bine cu mine însumi.
Deciziile? Sunt cele mai simple. Construieşti sau dărâmi. Tai sau înnozi. Şi, ca povestea să fie completă, deciziile se execută nu se discută, mai ales de tine însuţi. Albe sau negre. Zona gri, rămâne a cozii de peşte…nu ştii niciodată ce urmează…
zisa Mikado…
26 Feb 2011 12 comentarii
in Din grădină
… la fereastra mea.
Am cumpărat-o acum o vreo săptămână. De cum am văzut-o, nu i-am putut rezista. Era altceva, altfel. Am căutat, am găsit. Hmmm, o plantă verticală, cu bumbii galbeni solari, ce creşte în mlaştina Braziliană. Imortele.
Să fie oare o altă lecţie nevăzută?
viaţa între două…
25 Feb 2011 26 comentarii
…staţii.
De dimineaţă la radio am auzit o poveste a unui dintre moderatori/comentatori, cum le-o zice. Spunea că, mergând întâmplător cu un autobuz preţ de câteva staţii, a observat că tinerii sunt foarte puţin comunicativi, pe când persoanele de vârsta a IIIa, odată ce s-au întâlnit – cunoscându-se între ei sau mai ales, nu – printr-o spontană şi directă relaţionare, reuşesc, fără perdea şi necomplicat, să-şi povestească viaţa între două staţii. Ce-au fost, ce-au făcut, câţi copii, ce au ajuns copii lor, câţi nepoţi. Despre pensii, despre zilele care curg, despre ce pot sau mai ales ce nu mai pot.
Am dat timpul înapoi cu 30 de ani şi m-am gândit la o generaţie care a recurs la tăcere şi ascundere. Din teamă. Sub presiunea al naibii de întunecate a altor zile doctrinare. Apoi, educaţia le-a fost alta, lista subiectele tabu se afla de acasă iar şcoala, procesul educaţional, păzeau cu sfinţenie şi tărie ca interdicţiile să nu sară gardurile tăcerii. Fiecare, mai devreme sau mai târziu, le afla prin forţa împrejurărilor din propriile experienţe de viaţă.
Generaţiile astea de la 55-60 de ani în sus ştiu ce e timpul. Fiecare zi e un dar şi îl percep/conştientizează în pofida durerilor reumatice, a bolilor de inimă sau a altor boli cronicizate, a lipsurilor sau a copiilor plecaţi departe. Ştiu că acolo, între două staţii, aceea întâlnire poate fi ultima, ba mai mult fac schimb de confidenţe pentru că, noţiunea timpului e alta. Aparent cu plus într-o zonă cu minus. Au avut timp suficient să realizeze, să se resemneze şi au găsit soluţii de a merge mai departe. Şi, poate lecţia pe care învăţat-o cel mai mult este lipsa unicităţii trăirilor şi a experienţelor. Că nimic din ceea ce li s-a întâmplat nu este, n-a fost şi nici nu va fi nou sub soare.
Lipsa de comunicare a tinerilor începând cu adolescenţii şi până la cei de aproape 30-40 de ani, şi azi, e tot din teamă. O altfel de teamă. Comparaţie, diferenţieri prea mari şi nu în ultimul rând, din lipsa de preocupări şi a lipsei orizontului, simţit sau previzionat inconştient. Şi poate, cel mai rău, din teama imaginii pentru că da, azi, se cosmetizează totul, umblându-se conştient şi intenţionat la percepţiile aflate mereu la graniţa cu manipularea şi cu comunicarea subliminală. Fiinţe la fel de fragile, ca celelalte fiinţe de dinainte şi de pe urmă, simt. E teama din neîncredere.
Cum va fi această generaţie când o să le vină rândul să se numească de vârsta a IIIa? Nu ştiu, dar mie îmi spune sufletul că or să fie generaţiile tristeţii din baloanele de săpun…că între două staţii, nu vor mai avea şi nici nu vor mai vrea… ce să-şi povestească…
