pledoarie pentru…
29 Mar 2011 Comentarii oprite
…azi.
Ştiu că ce mi se întâmplă mie,
nu mi se întâmplă numai mie!
AM
Bântuiesc pe cărarea net-ului de ceva vreme, suficient însă, să-l constat pe – vresus + şi + versus -. O chestiune doar de timp şi amocul din diverse motive, ne apucă pe rând. Fiecare cu problemele lui, fiecare cu trăirile lui, fiecare cu necazurile lui, că de bucurii nu se plânge sau se retrage în cochilie, nimeni! Aşa cum bine ştim deja, toate trec. Cumva. Sau poate doar ne obişnuim cu pietrele şi nu ni se mai pare grea încărcătura. Sau poate ca nişte fire de iarbă ne ridicăm, după ce furtuna ne-a făcut una cu pământul. Murdari de noroi şi frânţi pe dungă, ne încăpăţânăm şi ne ridicăm. Cumva. Cum? Totul depinde şi stă în natura noastră umană.
Ultimele luni mi-au arătat o altă latură a existenţei mele. O latură strâmtă, plină de ghimpi, obstacole, greutăţi şi împănată cu disperare. Pe care am resimţit-o mai toţi. Creată de oameni incompetenţi. O latură la care, în particular, s-au adăugat răutăţi gratuite şi mijiocii plecate din plăcerea victoriilor mărunte a vanităţilor de beton şi a caracterelor de carton. Nu m-am uitat şi nici nu m-au atins. Am surâs de fiecare dată căci “victoriile” lor de poleială erau victorii doar pentru ei, nu pot fi nici “calde şi nici reci” pentru cel ce nu le înţelege rostul sau, nu are, pentru sine, nevoia lor. Şi mai ales, are alte preocupări. Cu totul altele. Nici măcar mirarea nu mi-a străpuns sufletul în astfel de momente ci doar o plată indiferenţă, o îndepărtare firească.
Totul trece. Nimic, însă, nu-i mai preţios ca momentul de ieri al existenţei fiecăruia dintre noi. Care putea fi frumos, senin, cald şi dacă nu fericit, măcar mulţumit să fi fost şi aşa să ne fi dăinuit în amintire. E prea târziu să-l întorci şi să-l umpli cu puţină bucurie, e prea târziu şi azi se face mâine. Nu merităm să ne pierdem viaţa printre pustiuri şi rătăciri sau printre nevoi şi neajunsuri. Ele vin şi pleacă sau rămân coabitând, liniştite, cu noi. Nu merităm nici timpurile care sunt, cum nu stă nici în puterea noastră să le schimbăm. Şi nu, n-avem nici timp să le aşteptăm ca ele să se schimbe. Şi, ca o remarcă personală, li s-a rupt în puloverul în genunchi anilor de zilele mele triste sau pline cu mâhnire… şi iote d-aia, n-au mai putut ei trece!
Azi, e viaţa noastră. E greu să zâmbeşti cu toată inima când ţi-e sufletul împovărat dar nu-i imposibil. Imposibil e doar să ne recuperăm ziua amarnică şi pierdută, de ieri.
