sigur n-ai pierdut…

19 Iul 2011 46 comentarii

by Ana lu' Manole in Buruieni

…ceva pe drum?

Cam așa s-a terminat una din conversațiile pe care le-am avut, recent, cu o colegă.

Cu ceasul biologic la gură, cu presiune de vorbe pe maxilar de tip Braxton-Hicks și contracții de răutate cu expulzare defulatorie cam o dată la 15-20 minute, îmi explica metodic și sofisticat cât de mult desconsideră căsătoria, copilul și familia pășnică și tradițională. Pe scurt, după ea, căsătoria e moft, o amărâtă de hârtie(love nu șe ține cu!), de copii au parte mai mult ăia care nu merită(oooo, dacă ar fi avut ea!), familia pașnică e plină de încrengături(un soi de mafie!) iar aia tradițională de apartenențe(iarahia familială e de rahat!).

Povestea domnișoarei bătrâne, e simplă. O bucureșteancă prin adopție, cu ancestralul în ADN pe care, odată plecată din umilul orășel de provincie, îl repugnă cu ardoare considerându-l sursa răului și a neputinței proprii. Relații pasagere pe care le pierde tocmai din urma strămoșescului bun simț și demintății cu care a fost însoțită în copilărie, la niște ani înaintați, în buricul târgului descoperă brusc că dacă vrea succes atunci principiile trebuiesc abandonate căci ele nu țin companie în singurătatea patului moale. Așa că sub aparența unei relații ”stabile”, pe care cu mari eforturi abia că reușește s-o țină, cu perspective îndoielnice, se ascunde și-i viața îi capătă sens. Un soi de minoritate(ca să nu-i spun anormalitate) țipă în dreapta și stânga încercând să-și impună nu drepturile ci condiția. Până aici, dacă și-ar vedea de viața și relația ei și așa șubredă, nu stă nimeni s-o judece. Fiecare cu alegerile lui, iar ea nu-i nici prima și nici ultima femeie ancorată în concubinaj și probabil(mai mult ca sigur) cu noul cod al familie poate chiar să se liniștească căci concubinele capătă sens și bani, pe lângă fatidica legitimitate.

Așa că, aflată într-o stare de travaliu, ce simțea și expunea nu era altceva decât rezultatul presiunii pe cervix a neputinței împletite armonios cu răutatea înnăscută, am lăsat-o în pace să se desfășoare. Ea nu se războia cu mine ci cu situația ei. Femeiește am înțeles-o. Lipsa unui viitor pe care și l-a dorit, cu a cărei imagine și structură a plecat d-acasă în ranița subconștientului, o devastează. Starea civilă pe la care n-o să treacă, familia pe care n-o s-o aibă, copilul pentru care e prea târziu, toate astea încerca să le demonteze nu din capul meu ci din al ei. O neîmpăcare cu sinele și cu propria-i alegere.

Și, da, am înțeles că nu-i e bine și că viitorul îi sună rău…

- – - – - – -