să facem…
30 Noi 2011 36 comentarii
…o casă. Așa cum o văd io, la detalii. Câteva detalii.
De-a lungul timpului, am tot cochetat cu ideea. Nici acum nu-i abandonată și încă sper s-o ridic într-o zi. Noțiunea de casă, pentru mine, trebuie să îndeplinească două mari condiții: prima ține de ambient- să fie în așa fel pe interior încât să mă simt bine- foarte bine-extraordinar de bine- la mine acasă și a doua ține de exterior -interior- să fie nici mică, nici mare- de casă vorbesc, da?
Așa că… am în cap o amestecătură de stiluri care o să-i dea bătaie de cap arhitectului(nu-i nimic, o să-i stimulez creativitatea și deschiderea spre nou și-o să-i îndoi cunoștiințele !), pentru că dacă ar fi după mine l-aș ierta cu o casă în stil grecesc, însă, din nefericire pentru el, stilul mediteranean e legat ombilical de mare/ocean/valuri/coaste și golfuri, ceea ce oricât de arhitect ar fi el, io n-o să am în veci vecilor, amin! atâția bani cât să le aduc p-astea pe cei 500 de metri pe care-i dețin, cu acte de la mama. Dacă aș fi mai snoabă, atunci l-aș pune să-mi construiască un palat în stil gotic, în care dimineața să mă trezesc în acordurile unei orgi la care să cânte Lionel Richi sau ăla orb- nu mai știu cum îl cheamă și nici nu mai stau să-l caut- de dă din cap cum dă din mâinile pe clape. Da’ nu sunt, așa că se descurce unde și cum pune, vreo două-trei bolte să iasă cum trebuie să se încadreze în ansamblu!
Dacă aș fi mai târziu născută, atunci ar scăpa repede cu stilul romantic, da’ cum nu sunt, atunci i-aș zice să ia numa’ temeinicia din grosimea pereților, deh, mi-e teamă de cutremur, de apă, de hoardele din Rahova via Zețari. Aici nu cred c-o să-i pun mari dificultăți, un zid trainic o știi și el să proiecteze! De stilul renascentist a scăpat! E pe principiul: băi, e fooarte mișto da’ mie nu-mi place deci, nu i-l bag pe planșetă!
Normal, aș înșira aici, 3 bloguri și-o carte ilustrată dacă ar fi să expun fiecare gând al ultimilor 20 de ani de când visez la căsuța asta. N-o s-o fac, fiindcă oricum nu mă apuc mâine de construcție și în plus, mă cam răzgândesc repede, însă vreo câteva poze pentru o imagine asupra imposibilului, tot o să pun!
Ps. sper că s-a născut un arhitect și pentru mine!
- – - – - -
din margini…
29 Noi 2011 32 comentarii
… și unghiuri diferite…
”Trăim de parcă am fi nemuritori iar apoi murim
de parcă nici n-am fi fost.”
De cum am citit comentariul de la Freestar, cu vorbele înțelepte, rațiunea mi-a împărțit gândurile ca Moise, apele. Pentru că a fi ”nemuritor”, aici are cel puțin două înțelesuri. Luăm dar nu dăm versus Dăm dar nu luăm. Nu-mi pasă versus îmi pasă.
Avem timp, a lui Paler sau un soi de inversul ”Avem timp-ului” lui Paler. Avem timp pentru orice mai puțin iubire, tandrețe, înțelegere, toleranță, omenie. Sau ne pierdem dăruind oricui mai puțin nouă înșine sau apărându-ne principiile cu riscul singurătății sau blamând compromisul cu alții dar zbătându-ne în compromisul propriu.
Un fir foarte subțire le desparte și le face ca, în final, să fie identice. Ne batem joc de timp și ne batem joc de timp. Cu ceea ce facem și cu ceea ce nu facem. Cu ceea ce nu facem și cu ceea ce facem. Amânăm lucrurile de la timpul lor, crezând c-o să găsim cândva timp și pentru ele sau, abuzăm de ele, crezând că totul ni se cuvine nemăsurat și nemărginit. Trăim numai pentru noi înșine sau trăim numai pentru alții.
Dacă vom avea înțelepciunea să alegem firul subțire ce delimitează egoismul de altruism și dacă vom avea respect pentru firul subțire sieși ori al celuilalt/celorlați, abia atunci vom reuși să evoluăm uman și să murim ca și cum am (mai) fi…
- – - – - – - -
timpul ce s-a scurs…
28 Noi 2011 38 comentarii
in Din grădină
…n-are nimic de ascuns…
Niciuna dintre ele nu mai așa cum era. Niciunul dintre cei care le-au fotografiat nu mai e.
- – - – -
47 + 48…
27 Noi 2011 22 comentarii
…nimic nu se pierde, totul se adună.
Partea a II a - aforismele cinicului, filiera rusească.
nemulțumiți de toate vârstele…
26 Noi 2011 21 comentarii
…luați aminte!
De regulă se întâmplă la drum orășenesc lung. Servici-casă. Mai iau în mașină colege/colegi, până colea la metrou/pasaj/pod/gară, și, în cazuri disperate, până la colțul străzii casei mele. Problema apare pe drum sub formă de conversație, ca deh, ne cunoaștem, ne știm și în intimitatea mașinii mergânde ne destăinuim la secretele instituției. De regulă începe cu : ai auzit ce-a făcut X-lescu/easca?! Și gata, ne-a luat valul vorbelor de bârfă! Cine să se mai uite pe unde suntem?! Io, trebuie să conversez, înmagazinez informația și bașca să le asigur siguranța, adică sunt atentă la trafic, semafoare și semne de circulație. Undeva, cineva, totuși, bagă de seamă: Păi io, vroiam să cobor la : metrou/pasaj/pod/gară! Prea târziu! Deja putem să admirăm Muzeul Militar, Dâmbovița sau Grădina Botanică, ba uneori și Podul Izvor!
Evident, sunt nemulțumiți! Probabil se așteptau să anunț prin megafon stațiile de oprire iar eu, după 25 de ani de muncă și 18 ani de șoferie, am trecut clar la finețuri! Nu ar recunoaște nici picați cu ceară că n-au mai fost prin zonele alea de când erau copii și eu, EUUUUU, l-am dat prilejul fericit de a-și aduce aminte de copilărie! Toți mă întreabă cu ce se întorc spre metrou/pasaj/pod/gară…Păi, io de unde să știu ce mai circulă p-acolo?! Să întrebe trecătorii că au gură că doar la bârfă au reușit s-o deschidă amplu în vocale.
Aseară, s-a întâmplat din nou. La drum scurt, de data asta. Io, pe post de șofer, un copil al altcuiva și o Doamnă. De română. Drumul – 4 străzi mai acana. În mașină veselie și schimb de replici. Intru pe prima ajung unde trebuie și o ratez pe a doua. Care era la stânga, da’ în capul meu mergeam să duc copilul și nu Doamna. De română. Unde mergem? întreabă Doamna. De română. E o seară frumoasă, îi zic. Ce, s-au terminat străzile la stânga?! Fac stânga.
Dau în a doua și-o ratez p-a treia. Unde mergi? mă întreabă, deja obsesiv, Doamna. De română. Fracțiune de secundă, în capul meu setat traseul la blocul copilului! Reconfigurez, mă repliez relativ repede. În stânga, rond sau un soi de rond. De mașini parcate ca între blocuri. Ca desenele aztecilor, alea neînțelese. Nu stau pe gânduri, volan stânga, și iarăși stânga și ocolesc grămada și deja mă supăr!
- Cum, unde merg?!?! După ce că vă plimb…!!! Uite, priviți pe fereastra din stânga! Rondul ăsta, l-ați văzut?! Vaaaaai de mine și de mine, după ce că v-am oferit oportunitatea de a admira rondul! Ați mai văzut voi, așa ceva?! O secundă de consternare, apoi, râsete în cascadă.
Doamna(de română), rămâne cu ochii pe geam ca timbrul pe scrisoare. Stânga! Ăsta-i blocul! Gata, asta-i scara! Opreșteeeeee!
În sfârșit, un călător conștientizat, îmi zic în barbă și surâd cu satisfacție că am dat o mare lovitură inculturii și nepăsării!
Cu copilul, a fost mult mai simplu. S-a văzut clar că acolo unde nu există conștiință există măcar deschidere la nou! Rostogolindu-se de râs ca mingia pe bancheta din spate, și-a admirat blocul din față, spate, laterale și strada următoare. De vreo 2-3 ori. I-am explicat ca asta înseamnă târcoale dacă e pe cerc și tangentă, dacă e pe altă stradă. A înțeles cum e geometria, că era copil deștept! De foarte de dimineață, la ora 6, că așa se trezesc, la 7,30 intră la ore.
Mă rog, am dus copilul până la mama copilului. Unde, a trebuit să stau până la orele 23 la presiunea ei de a-i mânca bomboanele și a-i explica cu lux de amănunte cum e cu fericirea, nefericirea în geometria religie cutiuțelor din ce în ce mai mici. Da’ asta-i, deja, altă poveste!
- – - – - – - -
