vieţi cu…

16 Feb 2012 26 comentarii

by Ana lu' Manole in Din grădină, Gânduri din pridvor

…fluturi…

Repetabila întrebare pe care o tot aud de mult prea multă vreme. Repetabilul răspuns pe care-l dau. Nu duc poverile altora.

Eu… am fluturi de dus. 

La cap, la stomac, la inimă şi unde or să vrea ei să se mai aşeze. Sunt velele mele. Mă direcţionează pe căi umblate sau neumblate cu ape line. Atitudine. Trăire. Fîlfâitul aripilor lor îmi aduc emoţiile. Profunde. Culorile lor îmi nuanţează existenţa. Vopsesc cu ele, ori de câte ori am nevoie, griurile şi negrul existenţei mele  sau a altora. Iubesc fluturii mei şi înainte de toate şi orice, îi nasc, hrănesc şi îi ud cu lacrimile mele. 

M-am născut cu ei. În mine. I-am învăţat. La mine.  Cu mine.

Fluturii mei au inimi de păsări. Fenix. Ucişi, în locul lor cresc alţii la fel de mândrii şi frumoşi, pe aceleaşi locuri, uneori chiar pentru aceleaşi motive. Au rostul lor, menirea lor de la care nimeni nu-i poate abate ci doar Cel care Le-a dat viaţă în fiinţa mea. Sau ucişi. De mine. Dacă n-ar mai avea din ce a se naşte.

Fluturii mei se nasc din seninătate şi dragoste şi clemenţă. Se hrănesc cu voie bună, cu dăruire, cu speranţă, cu îngăduinţă. Îi ud, zi de zi, cu lacrimile compasiunii, a tristeţii, uneori a neputinţei şi de cele mai multe ori, a bucuriei faţă de altă bucurie. A altuia.

Fluturii mei sunt un Dar. Ucişi de alţii, se nasc mereu. Mai mulţi, mai temerari. Mi-a trebuit mult ca să înţeleg. Cât o viaţă. Zbor şi prăbuşire. Zbor. 

01.08.2011

- – - – - – - – -

Luna - LA MULŢI ANI!

Teo, Colţul cu muzică