MesterulManole's Weblog

evadarea…

26 Mai 2012 11 comentarii

by Ana lu' Manole in Poveşti la gura sobei

…indiferent ce-ar însemna ea…

Cineva mi-a spus o poveste, zilele trecute. Și mi-a spus-o bine, neuitând niciun amănunt, ba dimpotrivă, redându-le încât să fi fost acolo, să înțeleg motivațiile și mai ales mintea umană. Să înțeleg ce înseamnă decklicul și mai ales cum suntem… când suntem. La extreme. Atunci când previzibilul se transformă în imprevizibil.

Îmi povestea despre alegere.  Dreptul de a alege.

”Când eram mic ai mei mă duceam la mare. Suferind de astm, mă duceau forțat să privesc marea la răsărit.  Ce înțelegeam eu? Nimic. La cei 5 -6 ani, mă bucuram doar de nisipul pe care-l simțeam sub tălpi și iluzia scăldatului în apă. Cu primul mă alegeam, cu scăldatul…mai la Soare. Și cu nisipul însă, aveam o problemă. Scoicile. Pielea mea de copil se cresta îngrozitor de repede în scoicile alea. Încă am senzația de usturime, mersul anevoios și nisipul care-mi intra în crăpăturile rănilor. Uram nisipul, și marea, și fiindcă copil fiind, nu le uram pe ele ci pe astmul meu tâmpit și pe cine mi l-a dat. Îmi inchipuiam că dacă n-aș fi avut boala asta, nici plaja n-ar fi avut ascunse în nisip scoicile și marea le-ar fi alungat departe. 

Ani au trecut. M-am făcut mare și fumător. Și cel mai mare iubitor de apă și plajă. Fără scoici. Cu scoicile…

În ziua aia urma să plecăm cu toții acasă. Prieteni, părinți. Aveam nici 18 ani. O ultimă scaldă. Înotam pe lângă dig.  Marea agitată își arunca valurile la vreun metru și ceva. Din cauza digului, a curenților, unul m-a lovit, m-a amestecat, m-a amețit. Nu mai știam unde e susul și jos. Mi-am revenit, am ieșit la suprafață cu greu. Loviturile valurilor, pe care le simțeam acum ca pe niște baroși, mi-au sleit puterile. Am încercat să mă întorc. În zadar. Cu fiecare braț aruncat înainte, marea mă întorcea și mai înapoi. Mă tragea spre ea, în ea. Priveam digul. Era la 2 metri de mine. Aș fi putut să ajung la el, să mă agăț de pietre, să mă salvez. Dar digul… digul era plin de scoici. Acele scoici, care-mi taiaseră tălpile cândva. Și care mă așteptau în clipele alea. Puteam să mă salvez, era șansa mea. Sigura. Dar scoicile… Gândul morții, a început să-mi dea târcoale. Dualitate. Știam că sunt tânăr, că am atâtea de făcut, abia ce îmi începeam viața care se arăta spectaculoasă, mai ales că, tocmai ce intrasem la facultate. Aveam viitor. Un viitor senin. Dar scoicile… îmi inspirau repugnanță. Prea profund. Atât de profund, că nici cele câteva guri de apă sărată deja înghițite, nu au făcut ca instinctul de conservare să fie mai presus de dezgustul meu, decât ororea pe care o vedeam în tăietura scoicilor. M-am lăsat păgubaș. Vedeam cum mă cară apa, cum se îndepărtează digul…Făcusem o alegere. 

Eram perfect conștient- îmi aduc aminte și trăiesc și acum când îți povestesc, aceea senzație de disperare amestecată cu seninătatea acceptării.

- Ești aici. Cum te-ai salvat?

- Cineva m-a văzut. Pe plajă, mulțimea și sunetul gutural al ei, când am început să tușesc. Și toate gândurile de dinainte, au venit să fie până azi, la cei 55 de ani…Vezi tu, dincolo de întâmplare și oricâtă nebunie a avut ea, e altceva. E întâlnirea cu moartea. De atunci, nu m-am mai temut de lume și viață și pustiu, m-am temut de mine… și încă mă mai tem”.

Străfundurile ființei umane. Acumulări. Experiențe. Nebunie. Astea mi-au trecut prin minte când i-am auzit povestea. Apoi, conform obiceiului local, mi-am întors fața spre mine și…am privit fără de mânie înapoi în viața mea și m-am întrebat câte și-au pus amprenta ireversibil. Numărătoarea mi-a rezultat imprevizibilul, chiar și pentru mine…

Extinsă concluzia mea despre mine,  m-a făcut să înțeleg că uneori nu-i nimic de înțeles. Că în fiecare dintre noi există limite și odată ajunși la ele…Ca alegerile noastre sunt uneori fără sens pentru alții dar prea adânci pentru noi înșine, atât de adânci …cât evadarea poate să însemne orice…și totul.