hai că se poate…
05 Mar 2012 28 comentarii
in + + +(Doamne fereşte!), De rasul curcii
…și mai și!
Ofertă de ofertă! Doamne fereşte!
urmatoarea e tot atatia bani da' nu se da nimic!
…în parcare am văzut şi efectele…bionic dog…
căţelul bionic efect garantat al băuturii energizante! Crazy Dog!
- – - – - – - – - – -
Cristi, Luna, Teo, Noapte buna copii, Icepickk’s, Mădălina, Colțul cu muzică
talie de viespe…
08 Feb 2012 46 comentarii
…anorexie sau …?!
http://living.msn.com/style-beauty/simply-chic-blog-post/?post=c3001a6e-9830-4fa4-8c90-1fb0b0644287
Mi-a izbit retina. Frumoasă? …
- – - – - – - -
ceaţa…
12 Oct 2011 11 comentarii
in + + +(Doamne fereşte!), Poveşti la gura sobei
…deasă prin care orbecăim şi iluziile că suntem pe un drum…
Săptămâna trecută pe biroul meu s-a aşezat una bucată document. Cam cum aşterne toamna frunza. Şi la propriu, şi la figurat. Data la care l-am primit întrecea cu ceva timp, termenul la care trebuia răspuns. Dar conţinutul…îmi depăşea mie orice grad de înţelegere, norocul meu că nu stau rău cu imaginaţia. “Raportarea cu privire la stadiul implementării a sitemului, bla, bla, bla, bla”. Care sistem??? Care implementare???? Deci, care stadiu?!?!
Dacă ar fi să compar conţinutul documentului cu ceva din viaţa reală, ei bine, e ca şi cum v-aş raporta fiecare etapă a unei construcţii, cu lux de amănunte, de la materiale, furnizori, muncitori şi fază de execuţie până la documentele aferente pentru a demonstra realizarea unei case…pe care, sâc!, da’ n-am început-o! Ba mai mult, nici teren pentru ea, n-am!
Preluarea cu mult zel a legislaţiei europene(şi numai), transpusă cu entuziasmul focilor de la circ, în acte normative, ca să fie la număr şi ca să arătăm că le-am asumat(şi asta de ani buni!), ei bine, acum, prin grija altor “inteligenţi”, îţi arată rodul. Dacă niente pricepere la preluare, adică canci adaptare…atunci cu aplicarea…e deja zarvă mare! Fără număr, fără număr, fără resurse, fără cunoaştere, fără noimă…Şi ca să fie bomboana la colivă, nici măcar nu şi-au dat seama că pe unele dintre ele, le avem şi noi în legislaţie, aşa încât, acum ne confruntăm cu dublarea unor acte normative… care cer acelaşi lucru dar spus altfel, mai pe englezeşte aşea…
Şi cum spuneam…noroc că am imaginaţie îmbelşugată…de fapt, nimeni nu ştie nimic…şi poţi să spui orice…
Vai de noi!
- – - – - – -
i just call…
07 Oct 2011 26 comentarii
in + + +(Doamne fereşte!), De rasul curcii
…to say I hate( argue) you…
Sau o altă versiune a cântecului…
Cam așa am interpretat un telefon primit acum o săptămână de la o cunoștință. Frumusețea stă în reacția mea cu care am răspuns. Adică, cu mare bucurie pentru că nu mai aveam de multă vreme nicio știre despre persoana care mă suna. Știam că are de lămurit/rezolvat o grămadă de probleme, așa că mie mi s-a părut normal să o las să se așeze în ape mai limpezi. Ceea ce eu, așa am crezut. Că s-a liniștit și că, din dor amical, mi-a selectat numărul din agenda telefonului. Ei, aș! Bula de vid în care mă aflam, s-a crăpat în secunda doi când am fost luată la rost pentru o poveste, după și pentru mine, imaginară! Logic, când monștrii capului și-au făcut de cap și au construit castele din idei, convingerea că e și real totul, e atât de puternică încât niciun argument rațional n-o mai poate fecunda în vreun fel. Degeaba am încercat. Vraja propriei minți- cu proptele interesate ale altora- sub care era pusă persoana, nu numai că era prea puternică și nu-l aveam pe Merlin cu mine, însă, chiar dacă aș fi putut s-o trezesc la realitate, aș fi făcut-o strict pentru ea și nicidecum pentru mine. Existența în sine a convorbirii, a bănuielii, a învinuirilor, era un fapt peste care n-aș fi trecut vreodată. Că așa sunt eu. Unele picături îmi umplu mai repede paharul și-l fac să deverseze.
Bucuria s-a transformat, pe rând, în uimire, dezmeticire, autoapărare, furie, frustrare iar când a ajuns la pragul dezamăgirii amare, cu toată simpatia pentru persoana de dincolo, instinctul meu de conservare a intrat în alertă generală și mi-a dat gândul și dorința de a întrerupe conversația. Atunci și de atunci încoace.
Convorbirea a lămurit/m-a lămurit cu cine am de-a face că prea m-am trezit ca pe uliță, cu cineva cu mâinile în șold și poalele ridicate. Din reacţii şi dincolo de convorbire, însă fără să vrea, mi-a dat informaţii cu privire la contextul relațiilor pe care le are cu alte persoane. Am întrezărit un păienjeniş de încurcături obscure şi complicate, secrete cu aşternuturi şifonate şi nu în ultimul rând, construcţii relaţionale umane bazate pe dependenţă şi ajutor unilateral. Cu alte cuvinte, deloc line, altruiste și morale.
După ce mi-a trecut în 5 minuțele și sentimentul de neputință care nici el nu-i ușor de răzbit, ronțăită pățania pe-o parte și pe alta, am zâmbit cât de larg…m-au ținut colțurile gurii și greu m-am abținut să nu râd în hohote!
Situaţia în sine îmi crease, în minte, o imagine. Eu, căutând Casa de Sănătate şi nimerind, pe uşă, la Spitalul de nebuni !
…Și mi-am făcut o cruce mare, mulțumindu-I!…
- – - – - – -
rușine…
05 Oct 2011 45 comentarii
in + + +(Doamne fereşte!), Buruieni, Posomoreli
…sau, de ce am văzut, ieri, roșu în fața ochilor…
Lumea mea e simplă. Casă, servici, casă. Nu trec ocolurile prin piață/prieteni sau câte vreun weekend hai-hui că nu-s multe, cu excepția pieței. Nici cu autoritățile statului, nu prea am de-a face des. Circa financiara, administrația locală. Cel mult de 2 ori pe an, unde da, e coadă dar cel puțin cu vorbă frumoasă fetele alea și dacă n-am știut ceva, tot m-au ajutat, ba chiar mi-au completat formularele dacă a fost nevoie! Am mai fost pe la primărie, da’ e drept, niciodată nu m-am dus ca simplu cetățean. Punct ochit, punct lovit.
Ieri am vrut să-i fac cuiva un serviciu pentru că îmi era oarecum în drum. Omul avea un nepot de 28 de ani care pățise un necaz și, din nefericire, a rămas fără o mână. Știam de la el, câte a mai pătimit, de la spitalizare…până la n-șpe mii de comisii și comisioare. Și cât a mai ”alergat” pentru o amărâtă de proteză. Și mai presus de toate, cât îi pătimește sufletul nepotului…care la 28 de ani dintr-un bărbat zdravăn s-a transformat într-un infirm. Știu că are puterea de a merge mai departe, însă, cine n-a trecut prin așa ceva nu poate percepe dimensiunile zbaterilor sufletești de care are el parte.
După ce-a strâns omul într-un dosărel toate actele(normal numai originale cu semnături și ștampile albastre) trebuia depus la Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. Nici nu știam pe unde e dar, cu harta în față, mi-am dat seama, cum spuneam, că îmi e în drum. Teoretic, registratură, număr de înregistrare, eventual un număr de telefon să mai întrebe omul din când în când, în termen de-o săptămână.
Google-ul, pe lângă adresă, mi-a arătat și clădirea așa că nu mi-a fost prea greu s-o nimeresc și cu dosărelul în brațe m-am înființat la poartă unde am dat peste un portărel tinerel și plin de ifose. Cum aveam ceva de rezolvat nu mi-am pus mintea cu prostu’, așa că, în stilul caracteristic când nu vreau să mă cert, degeaba încerci, poți să-mi fluturi și-un tramvai deasupra capului!
Odată trecută de el, am înaintat pe aleea generoasă, am dat de scările la capătul cărora pe un A4, la calculator, scria numele instituției. Ditama instituția pe A4… Intru, dau într-un hol, în stânga văd registratura, la care paradoxal, nu era nimeni la coadă. Două ghișee. Două balabuste, trecute de 55 de ani, discutau lejer despre pierderea unui dosar. Nu s-au deranjat de prezența mea cu capul încastrat în ochiul dreptunghiular de geam. După vreo 5 minute, m-a băgat una din ele în seamă, neoprindu-se din discuțiile cu cealaltă. Ba, mai apare și-un nea Tilică, la fel de gras și nespălat ca și ele, care le bagă alt subiect de discuție: are portbagajul plin de ardei gras, kapia și gogoșar. 2 lei ardeiul, 2,5 kapia și 3 gogoșarul. Între timp mâinile femeii îmi scot documentele din dosar, îmi înapoiază dosarul, actele le bagă sub tejghea și-mi scrie repede un număr de telefon p-un petec de hârtie pe care mi-l dă și dă comandă la 2 kile de kăpiați, pentru copt, de gust…
O întreb dacă nu cumva ar trebui să-mi dea și un număr de înregistrare…
- Vreți acum?! O să le lucrez, că le bag pe toate mai târziu în calculator! Da’ la ce vă trebuie?! mă întreabă intrigată.
- Îmi trebuie fiindcă, după cum ați văzut pe dosar, nu sunt eu în cauză. Îmi trebuie fiindcă atestă(nr de înregistrare) că am depus aceste documente, originale fiind, spun cu zâmbetul pe față.
Nu-mi mai răspunde și se apucă de treabă. Haită fiind(ca mai era și matracuca cealaltă lângă și gospodarul gras), realizez că zâmbetul meu nu era zâmbet ci un rânjet de-a dreptul câinesc. Dureză încă 5 minute. Mă strădui să citesc invers pe foile ei să văd dacă ce-a scos de sub tejghea sunt actele omului meu și nu ale altuia. Într-un final reușesc când își ia mâna de pe ele. Mă uit la ce număr pune în ștampila pe care a aplicat-o pe documente și verific dacă coincide cu ce-mi scrie pe petecul de hârtie. Plec.
Sentimentul de rușine mă cuprinde brusc. Ies pe scări și trag aer în piept. Nu, nu credeam că mai există la (sub)nivelul ăsta! Sincer! Știu că încă e mult de schimbat și mai știu, ce înseamnă amestecul politicului, în astfel de instituții, și cum atrage după sine degringoladă managerială. Nu știe dreapta, ce face stânga. Știu. Și numărul din ce în ce mai mic, de funcționari. Și de ăsta, știu. Dar atâta dezinteres personal, atâta nesimțire nu credeam că mai este! Și unde?! Că nimeni nu vine fără necaz acolo! Sigur că puteam să deschid gura și să le spun și-n lună și-n stele. Că mă țin și bojocii și merg cu spontaneitatea între canin și incisiv! De data asta, însă, ce rezolvam?! Mă descărcam în defavoarea unui tânăr cu suferință fizică și morală…căci, din cât am evaluat, gradul de nemernicie era suficient de mare cât să-i facă rău-să-i întârzie/piardă dosarul, de exemplu- iar în haită fiind, să iasă circ!…
Sentimentul ăsta de rușine m-a însoțit toată după amiaza…și mi-au cauzat o grămadă de gânduri…cum să-i departajezi pe unii de alții?! Pentru că nu peste tot e la fel! Garantat! Și, în câte alte instituții n-o fi la fel?! Și, dacă din cauza micșorării continue a numărului, presiunii zilnice cu concedierile, ajungem atât de imuni la durerile/nevoile altora, încât felul ăsta de a fi, nu e apanajul unui vechi sistem, ci se va întinde ca o molimă din considerentul ”nu mai am nimic de pierdut” că oricum ar fi/aș face, tăiatul e haotic și fără niciun criteriu?! Căci cum altfel au putut să rămână, acolo, cele două??
Mă ia cu fiori. Un junghi netrebnic mă încearcă în piept. Îmi aduc aminte de rugămintea tatii, când am văzut împreună, în spital, un muribund…orb, surd, paralizat.
- Tăticule, dacă cumva ajung așa…să mă lăsați să mor…
- – - – - – - -
