Tiranii mărunți
03 Apr 2012 8 comentarii
in Petre Creția
…Petru Creția.
Tiranii mărunți
“Multe dintre relele pe care le trăim astăzi își au obârșia și explicația în trecut, și nu cred că e zadarnic să ne întoarcem cu gândul la vremea care le-a zămislit și care își mai arunca greaua umbră peste noi. Și e bine să ia aminte cei care, lezați și dezamăgiți de multe din câte pătimesc și neînțelegând cât de grea e primenirea unei lumi, evocă cu regret și chiar cu nostalgie infernul vechilor rânduieli ca pe un paradis pierdut.
Am fost zeci de ani supuși relei voi a unei puteri autoinstituite și, totodată, mințiți și manipulați de ea, am fost otrăviți. Iar drojdia acestei otrăvi mai ope- rează și azi. Doar că un scenariu istoric în care de o parte se află, nemiloasă, stăruitoare și coruptivă, puterea care asuprește, iar de cealaltă neputința mulți- mii asuprite este un scenariu fals. De fapt, într-o lume stăpânită prin forță și guvernată de legi strâmbe, nerespectate nici măcar acelea, masa celor astfel stăpâniți se constituie ea însăși, pe trepte scăzătoare, într-o ierarhie de asupritori. Fiecare ins care are un rol cât de mic în sistem exercită, la nivelul său, o putere arbitrară și abuzivă. După ce se isprăvește marea tagmă a împuterniciților nemijlociți ai statului totalitar, bine așezați și stipendiați de putere, începe imperiul celor care se erijează – tolerați și chiar încurajați de mai marii lor – în despoți tot mai mărunți, dar de nocivitate proporțional constantă. Până la ultimul funcționar de ghișeu, până la ultimul tejghetar. Rar să se afle manipulant al unui vehicul public sau al unui fișier de clinică, secretar, controlor, arhivar, vânzător sau paznic de ceva care să nu se poarte ca o ființă atotputernică pe peticul ei de putere. Și nu numai ca să tragă, cum des se întâmplă, foloase, ci și din pura plăcere de a-și exercita, în deplină imunitate, samavolnicia. Beția puterii nu-i îmbată doar pe satrapi. Până și vânzătoarea care stropește trotuarul din fața unei prăvălii se simte investită cu o autoritate instituțională și te tratează ca atare. Toți se socotesc, prin raportare la tine, care nu ești nimic, instituții, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, și în primul rând dreptul de a abuza. Și, prin urmare, își consideră serviciile nu ca pe niște obligații, ci ca pe niște favoruri acordate, după interes sau după toane, omului de rând. într-un fel se răzbună așa pe faptul că, la un eșalon mai sus, sunt și ei tratați deopotrivă. Dar, în relația cu tine, om neinstituțional, se comportă ca și când s-ar situa în însăși obârșia puterii, simțindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta. Sluga de stăpân rău este la fel de rea ca și stăpânul, oricât de mici i-ar fi prerogativele. Și îl simte de la o poștă pe cel care, măcar în clipa acea, este lipsit de orice putere și se află la cheremul lui: petiționarul și postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetățeanul și, în genere, locuitorul. Lipsit de orice prestigiu și de orice capacitate de a apela la vreo instanță care să-i facă dreptate, el poate fi tratat oricum. Iar dacă se încumetă să-și ceară dreptatea, se trezește el însuși vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru că a avut nesăbuința să conteste sacralitatea unui mărunt delegat al puterii, care se crede, și îi este îngăduit să se creadă, un sacerdot al ei. Este oare om care să nu fi simțit cât de amară e această umilință?”
De când Petre Creţia a scris aceste rânduri, această pecingine s-a extins aproape în toate păturile sociale, la orice nivele, indiferent de forma lor de organizare. Dacă ieri el făcea referire cu precădere la funcţionari, la omul de rând, la persoane fizic vorbind, azi, această practică s-a extins şi este mai acerbă, la persoanele juridice ce au prins monopolul de picior/mână/trunchi, la corporaţiile ce ne facturează lunar, la acei care chiar dacă par diferiţi ne joacă în spatele uşilor cu frondă, sarcasm şi cinism…transformând şi anihilând dreptul de a alege competiţional. Competiţia însăşi într-o mascaradă de suprafaţă iar noi toţi, fie în umiliţi fie în umilitori.
Mă întreb dacă, atât cât încă mai există şi dacă mai există conştiinţă , nu cumva nu ne-am pierdut şi dreptul de a ne mai plânge…
- – - – - – - -
Nepăsarea
17 Ian 2012 21 comentarii
in Petre Creția
Petre Creția
Eseuri Morale
”Nepăsarea este bună când nu-ți pasă de zădărnicii: de gura lumii, care multe spune și puține știe cu adevărat, de preacinstirea celor necinstiți, de pisicile negre care îți taie drumul, de faptul că plouă, de cât sunt oamenii de răi, tu socotindu-te întotdeauna altfel, de necuviința slujbașilor, de pălăgrăgeala dregătorilor, de prea multe muște, de îmbulzeala pe care, totuși, o sporești și tu, de conspirațiile mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine, de câinii vagabonzi. De câte și mai câte, inclusiv de soartă, când de fapt soarta ta ești tocmai tu, care foarte puțin te cunoști și, din această neștiință, tot dai vina pe un concept nebulos.
Firește, sunt multe lucruri mari de care trebuie, sau ar trebui să-ți pese. Nu despre ele va fi vorba acum. Aici ne vom mărgini la lucruri mai mărunte, care ne strică viața, dar care, însumate, se constituie într-o civilizație a răului plac. Despre nepăsarea păgubitoare se cade să vorbim.
La temeiul ei stau câteva principii. Unul, fundamental, este enunțat adesea: Lasă, că merge și așa. Celelalte sunt mai mult latente: De ce să mă omor cu firea, ce-mi pasă mie, cui ce-i pasă, de ce atâta zor, mâine nu e zi? sau Treaba lor pe mine nu mă privește. Și poate chiar au dreptate cei care gândesc astfel, dar una strâmbă. O vastă concepție endemică în care se amestecă lenea, delăsarea, miopia pragmatică, lungul nasului ca măsură a lumii, nesimțirea, aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunității și a urgențelor, împăcarea nevolnică cu mersul lucrurilor așa cum este, în timp ce ele, încet, încet, se dezagregă, o iau razna, se pustiesc, se dărăpănează. Dar mai ales lipsa sentimentului că există datorii nescrise, obligații ale omului vrednic și chibzuit ca atare. În ansamblu, ideea zănatică și nefastă că o lume, cât s-ar deteriora ea în amănunt, rezistă chiar așa oricât: cu frânele uzate, cu robinete care nu se mai închid, cu ferestre sparte, cu copii crescând în voia lor, cu catastife ținute la întâmplare, cu numele scrise pocit, cu drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdrăngănindu-și fiarele vechi, cu țigara vesel aruncată într-o claie de fân.
În nepăsarea aceasta tembelă și adesea voioasă, de lucruri în general, se mai află una care poate da seamă de toate: nepăsarea de altul, de ceilalți, în cercuri tot mai largi de indiferență, de la ai tăi până la țară. Nu dușmănie, nu voință rea – sentimente energice și orientate – ci doar nepăsare. Neputința de a ne identifica cu alții, în comunele noastre nevoi și în comuna noastră umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecințele actelor noastre asupra celui de lângă noi sau care vine după noi și se va speria de ce-am lăsat în urmă. Nu îți infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu mirosuri agresive pentru că îi detești, ci pur și simplu pentru că nu îți pasă de ei: tu să-ți faci voia, ca și când ai fi singur pe lume. De ce să lași curat și bine orânduit după tine? Ți-ai făcut interesul și gata. Urmările nu intră în puterea ta de a ți le imagina, pentru că îți lipsește capacitatea de a-ți păsa. Ea îți vine numai atunci când ești obiectul nepăsării sau al protestelor altuia. De aici vrajbe și uri, procese, vendete, o cheltuială de energie prostească și tristă, cu totul disproporționată față de puțină atenție datorată altuia, care înseamnă a-ți păsa de el cât îți pasă de tine. Sau chiar mai puțin, dar totuși.
Căci, de fapt, nepăsarea de mersul lucrurilor și nepăsarea față de alții este, privită mai de sus, grava nepăsare față de tine însuți.
Suma actelor de nepăsare, lipsa de grijă pentru ceea ce merită grijă când e gândit ca întreg bine alcătuit, ca o mare gospodărie a tuturor, poate duce de râpă o lume cu nepăsătorii ei cu tot.
Bunul obștesc este privit cu nepăsare pentru că „obștesc“ a ajuns să fie sinonim cu ceva care nu te privește, care nu e al fiecăruia, ci al nimănui. Și astfel nepăsarea devine o autoagresiune generalizată și pe termen lung, o vastă paragină al cărei singur rod e paguba noastră a tuturor și a urmașilor noștri. Ca să fie altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care să îți bage frica în oase. S-a văzut că e chiar dimpotrivă. Este nevoie doar să lași o clipă totul de izbeliște – lucru foarte ușor – și în clipa aceea să te gândești puțin – lucru, ce-i drept, foarte greu – cât de frumoasă ar fi lumea și bună de trăit în ea, dacă am ști să ne pese.”
- – - – - -
Sărbătoarea
24 Dec 2011 33 comentarii
in Petre Creția
Petre Creția
Eseuri Morale
Ana, mulțumesc!
Ne trăim sărbătorile fără să știm prea bine ce înseamnă sărbătoarea în cuprinsul și în adâncul sufletului omenesc. Totuși, fără ea viețile noastre ar fi mult mai sărace, iar zilele noastre ar curge mereu la fel. Firește nu tot timpul: sunt în viețile noastre, ca inși și ca umanitate, zile când au loc evenimente care ies din măsura comună, când se produce ceva deosebit sau hotărâtor. Dar acestea nu pot fi încă numite sărbători, ele vor deveni astfel doar cu timpul și cu puterea amintirii, ca periodice celebrări a ce s- a întâmplat cândva și ne-a adus înnoire sau bucurie: biruința, nașterea, întâlniri minunate, uniri și reuniri, mântuiri, ceasuri de răscruce, în care un om sau omenirea a pornit pe un drum nou.
Singura împrejurare în care sărbătoarea coincide cu evenimentul însuși este Anul Nou, când nu celebrăm nimic din trecut, când sărbătoarea nu se asociază cu o comemorare, ci cu începutul unui nou ciclu al vieții, ai cărui zori îi investim cu forța neistovită a speranței, de care ne bucurăm nu pentru ce ni s-a dăruit cândva, ci pentru ceea ce ne poate făgădui încă netrăitul, viitorul.
Dar sărbătoarea tinde să se autonomizeze de trecut și absoarbe în ea alte determinări, din viul prezent. Pentru cei osteniți ea este o zi de odihnă, un răgaz al neîncetatei trude. Chiar Dumnezeu, după ce a făcut lumea, s-a odihnit în ziua a șaptea, a binecuvântat-o și a sfințit-o. Pentru cei pe care îi apasă urâtul zilelor mereu la fel, sărbătoarea este o altfel de zi, o schimbare, o scurtă ieșire din tiparele stereotipe ale vieții. Și caută să o umple cu cât mai multă bucurie, făcând-o cât mai altfel. Și astfel sărbătoarea se desprinde de originea ei și încetează să mai fie o comemorare, rămânându-i doar bucuria de a exista, în sine. Sărbătoarea tinde să se resoarbă în prezent, hrănindu-se din trecut, doar cu propria ei amintire. Crăciunul nu este numai sărbătorirea unei Nașteri, ci și o zi în care urcă în noi din trecut, ca un parfum, amintirea primelor noastre întâlniri cu Crăciunul. Sunt, prin urmare, sărbători în care sărbătorim sărbătoarea însăși și istoria ei în viețile noastre. Se vede și după cum le așteptăm, cum ne pregătim pentru ele, cum ne iluminează timpul așteptării.
Dar sărbătoarea nu exista cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. O bucurie care ne face să simțim, pentru o clipă care se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile și mai limpezi contururile ei, că până și aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile și că iubim mai mult ce avem de iubit.
Din păcate, în mulți dintre noi sărbătorile se uzează și își pierd strălucirea. Așa cum restul zilelor este la fel, la fel cu sine ne apare sărbătoarea prin ani, mereu mai aceeași, nu ne mai surprinde și nu ne mai exaltă. Și există oameni care nu numai că nu se mai pot bucura de sărbători, dar le resimt ca pe ceva mai mult supărător, chiar plicticos. Nu neapărat pentru că au un suflet sărac. Poate sunt pur și simplu prea triști, prea de tot obosiți de viață, prea obsedați de ceva care îi înstrăinează de lume. Sunt de plâns. În schimb, uitați-vă la copii și la sărbătorile lor: cum le așteaptă, cum le trăiesc, cum și le aduc aminte. Priviți la ochii lor când stau în fața minunii, când li se dezvăluie darul, când ascultă cântecul sărbătorii. Pentru cei mai mulți dintre noi singurele sărbători adevărate sunt, mereu mai mult, acelea pe care ni le dau copiii și sărbătoarea eternă din ei.
- – - – - – -
Crăciun Fericit!
- – - – - – -
Voi posta această carte. Fiecare capitol atunci când voi simți că este nevoie. O consider ca fiind una din cele mai importante cărți din viața unui OM. Mi-ar plăcea ca această carte să fie studiată în școli ca temelie pentru viitor, pe lângă cei 7 ani de acasă.
- – - – - – -
Luna, Colțul cu muzică, Dagatha, Scorpio, Ioan Usca, Cristian Dima, Theodora, Elena
